Vezi mai multeTimpul poate deveni, cum se întâmplă în mare măsură azi, o putere religioasă», scria Ernst Jünger în 1954.
Conștientizat, cântărit și temut numai de mintea umană, el îmbracă astfel haina metafizică pe care posibilitățile noastre limitate i-o împrumută. Gândind în prezent la ororile istoriei, ne putem întreba însă: ce ne amăgește în trecerea timpului? Este iluzia că nu a fost, că nu s-a petrecut aidoma, că așa ceva nu este posibil.
La aceasta contribuie uneori depărtarea de rău și tihna timpului «normal», cu o singură certitudine: acum a trecut. Poate fi și naivitatea candidă a unor noi generații până în clipa când este risipită brusc de o nenorocire istorică de proporții. La vremea lui, comunismul a fost o astfel de nenorocire care ne amenință acum prin uitare. Distanțarea temporală face loc nostalgiilor, iar acestea hrănesc miturile.
Așa se transformă o epocă tragică într-un interval istoric oarecare, cu «bunele și relele» lui.
Constantin Vasilescu
Autori: Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc