El

Autor prolific, descoperit in variate ipostaze (medic, muzician, pictor, scriitor), Liviu Georgescu vine, in 2010, cu un nou volum El, care ar trebui sa-mi spuna mie, cititorul, ce mai face poetul, cu ce idei suprarealiste se mai lupta (dupa cum a fost catalogat de critica de specialitate, sa ma ierte dl. profesor Cistelecan), in ce formula literara se mai incadreaza. Dar dincolo de aceste catalogari, eu, cititorul, trebuie sa descopar o schimbare, sa am o revelatie, sa ma emotionez ca sa pot exprima ceea ce simt. Ma tem ca acest volum nu vine sa strige adevaruri, ci, cuminte, imi descopera un poet, care a debutat relativ tarziu (42 de ani) si care la varsta de acum (53 de ani) publica un volum ca un fel de „mea culpa poetica“ in fata unui creator care s-ar putea sa se fi simtit ofensat ca el, poetul a indraznit sa devina creator pe cont propriu. Nu este un caz singular, unii poeti, la o varsta inaintata (nu e cazul lui Liviu Georgescu), obisnuiesc sa-si cuminteasca pana trecand intr-un registru mai degraba al regretelor si al revelatiilor biblice. De aceea, poezia lui Liviu Georgescu poate fi analizata, mai usor, prin prisma miturilor si a simbolurilor (ma tem ca am mai citit asta pe undeva!)

Volumul de fata este impartit in trei parti imaginare: Geneza, Simfonia existentei si Timpul apocaliptic. Prima parte este o poveste a Genezei rescrisa de poetul traitor intr-o lume hipertehnologizata, care cunoaste durerea de a nu fi putut sa-si fie propriul creator „numele tau se varsa ca un mir in inima mea“ (Cantarea, p. 17). Exprimarea in registrul biblic abunda de cuvinte specifice, iar pe alocuri mai scapa cate un vers care curge tumultuos fara sa spuna nimic: „Negrul e culoarea uitarii, dar frumos ca o frunza/ plansa de laur la atingerea vantului subtire si cald/ venit din pustie.“ (Cantarea, p. 17) Partea de mijloc este o patrundere in miezul existentei, ca intr-o arca, o simfonie (acesta este si numele unui poem) in patru parti: I. Allegro II. Adagio. Odiseea starnita III. Mars funebru. Cutremur IV. Vivace, ma non tropo. Este o dezlegare a limbii printr-o explozie suprarealista, cu versuri expozitive si ambiguizari simbolice. Se rescrie o istorie a omului modern, dar care nu se poate elibera de religie si traditie. Lumea lui este un Macondo al paradisului pierdut imprimat de o profunda nota personala: „Dormind, pari infinita, dar visele se ghemuiesc in patratul odaii. /Raul curge invers. Devine punct pe cadran. /Cat de mari suntem? Cat de goi? /Inocenti si totusi inmuiati in pacat. /Vor maicanta maine cocosii? Se vor maideschidezorii?“(Patratul ascuns, p. 52)

Partea finala este o endoscopie pentru a descoperi sensul ascuns al lucrurilor, nu fara sacrificiul de sine din care poetul poate iesi primenit. Daca a descoperit sau nu o solutie la focul apocaliptic asupra cuvantului nu stim, stim doar ca, in pesimismul sau, afisat pe alocuri, poetul a descoperit un eden terestru ascuns in spatele imaginilor reflectate din cer: „Iezii pasc printre crini, ploaia s-a oprit si roua pateaza pamantul.“ (Pedeapsa cosmica, p. 23)

De acelasi autor au mai aparut volumele de poezie: Calauza (2000), Solaris (2002), Ochiul miriapod (2003), Orologiul cu statui (2004), Piatra si lumina (2005), Transatlantice (2007), Nu am voie (2008).