VREI SA INTERVII, LASA, NU INTERVENI! VREI SA ÎNVINUIEŞTI, LASĂ, NU ÎNVINUI!
Pt Acesta este momentul când trebuie să laşi lucrurile în pace. Vrei să critici, lasă! Este exact momentul când nu trebuie să faci asta. Toate acuzaţiile sau nemulţumirile nu sunt adevărate, pentru că vin dintr-un eu care vrea numai durere.
întotdeauna ţi se întâmplă ceea ce ai nevoie ca să fii desprins şi să înveţi iubirea fără aşteptări. Nu ai unde să fugi, doar să fii cum trebuie şi să te supui lui Dumnezeu, adică oamenilor în mod desăvârşit. Tu te supui oamenilor şi ai credinţă, pentru că înţelegi că în spatele lor este Dumnezeu şi nimic nu fac ei din voia lor! Dacă poţi înţelege. Nu oamenii îţi fac ceva, ci prin ei Domnul te vindecă. Toţi oamenii lucrează la tine numai la poruncă de sus şi nimeni nu face nimic de capul lui.
Puterea de a te supune lor arată cât de mult îl iubeşti tu pe Dumnezeu! Aceea este credinţa, când ai curajul să te supui total şi să-i asculţi pe oameni. Aproapele tău este stăpânul tău. Nu există decât slujirea sfântă care te duce la Dumnezeu. Ei nu pot să-ţi facă rău, dacă în tine este numai iubire, adică lipsa intereselor personale pentru simţuri.
Lipsa curajului de a accepta ceea ce vine din faţă ca venind direct de la Dumnezeu este necredinţa noastră. Noi ne supărăm pe celălalt, când, de fapt, el a fost trimis de Dumnezeu, de însuşi El, ca să ne desprindă şi să ne înveţe iubirea orice ar fi. Când vrei tot binele pentru tine, îţi vrei tot răul pentru că vrei cu un eu care va chema suferinţa.
Ca să-ţi fie bine în viaţă trebuie să vrei tot binele celorlalţi, pentru că tu eşti ei, nu pentru tine. Acuzaţia te duce, de fapt, la ceea ce nu ţi-ar place să ţi se întâmple. Dar ea aduce imediat reacţia în oglindă a vieţii. Ataci, dar vei fi atacat mai tare ca să fii desprins.
Tu vrei ceva mult de la viaţă, ca să te ataşezi şi ca să suferi apoi mai tare? Este o nebunie. Tot ce ţi se întâmplă este spre a învăţa iubirea orice ar fi. Şi cu cât te ataşezi mai tare cu atât vei ft desprins mai puternic, în orice mod posibil. Fericirea şi sănătatea este desprinderea, nu posesia. Când ai lumea, nu îl ai pe Dumnezeu.
Nici gândul să nu îl ţii ia lume. Uitarea ei este desăvârşirea, este cerul. Adică nu te gândeşti insistent la ea. La început, te va desprinde prin oameni, apoi prin necazuri şi boli, în trepte. Starea normală este de a fi detaşat.
Starea în care nimic din lumea aceasta nu pui pe primul plan, este starea prezenţei lui Dumnezeu. Când vrei ceva de la viaţă, este momentul să nu vrei nimic şi să renunţi. Când vrei să învingi nu este nevoie să învingi, pentru că vrei cu un eu care te va duce în durere. Când vrei să intervii şi să ajuţi, vei fi respins sau ajutorul tău se va pierde.
Ajuţi numai dacă ţi se cere?
Când vrei să ai dreptate şi să-ţi susţii adevărul tău, este momentul să nu vrei asta, că îţi întăreşti egoul şi vei chema suferinţa automat. Sau oamenii te vor dezamăgi, sau te vor trăda, ori vor pleca de la tine. Exact ceea ce tu nu ai vrea să se întâmple, tocmai acel lucru se va întâmpla. Pentru ca lucrurile să fie bune, trebuie să nu vrei nimic pentru tine, un bine neapărat pentru tine. Adică, să nu te pui pe tine pe primul plan, ci primul gest să fie pentru celălalt, nu pentru câştigul tău personal.