Prima parte a lucrării de faţă va aborda pe scurt principiul de funcţionare al existenţialismului (schiţând anumite paralele cu nihilismul şi postmodernismul). Pornim de la definiţiile sale multiple (1.1.1.) din spaţiul american, englez, german sau francez, pe care apoi le sistematizăm şi le sintetizăm, urmând a da existenţialismului propria noastră definiţie conceptuală. Conflictul dintre existenţă şi esenţă (1.1.2) primeşte o soluţie nouă în istoria filozofiei, care pune accentul tocmai pe particularitatea şi presupusa contingenţă a existentului. Explorând textele „polemicii” umaniste (1.2.1), Existenţialismul este un umanism de Sartre şi Scrisoarea despre „umanism” a lui Heidegger, înţelegem mai multe despre distincţia dintre existenţă şi fiinţă. Investigând antiumanismul (1.2.2), observăm configurarea unui antiumanism nihilist Foucault şi Deleuze, prezent în textele unor filozofi precum Nietzsche şi Cioran şi a unor poeţi precum Lautréamont.
În partea a doua vom studia cele trei concepte fundamentale interdependente (angoasă, autenticitate, moarte), aşa cum apar ele la cei mai importanţi filozofi existenţialişti. Pornind de la definiţiile conceptelor (la care am adăugat şi definiţii personale), am explorat teleologia acestor concepte atât în textele de bază, cât şi în bibliografia recentă. Primul capitol al părţii a doua (2.1) este orientat către problematica angoasei. Un excurs în pseudonimia kierkegaardiană (2.1.2.1) a părut necesar, pentru a ne introduce în opera filosofului danez. Relaţia dintre angoasă şi Geneză (2.1.2.3) trasată în Conceptul de anxietate de Kierkegaard a fost analizată, în vederea explorării conexiunii dintre acest efect originar existenţialist şi stadiul religios. Continuăm cu distincţia fenomenologică dintre angoasă şi frică (2.1.3) din Fiinţă şi timp şi dimensiunea meontologică şi raportul ei cu neantul sartrian (2.1.4), pentru a încheia cu modalitatea de a transgresa angoasa prin curaj (2.1.5) din perspectiva teologică a lui Paul Tillich.
Al doilea capitol al părţii a doua (2.2) se referă la fenomenologia morţii, aşa cum transpare ea la Heidegger (2.2.2) (dar şi la Fink şi Levinas) şi la replica lui Sartre (2.2.3), care mizează pe contingenţa morţii. Al treilea capitol al părţii secunde (2.3) îşi propune să studieze un concept strâns înrudit cu angoasa Şi moartea, virtutea personală a autenticităţii. Înainte de a cerceta îndeaproape textele filozofilor existenţiali, am cercetat legătura dintre autenticitate şi falsitate (2.3.1.2) într-un context filozofic şi psihologic. Mai departe, ne-am concentrat pe problema dificilă şi de actualitate a autenticităţii religioase (2.3.2) din Frică şi cutremur de Kierkegaard. În continuare, ne-a interesant analiza autenticităţii la Heidegger (2.3.3) şi la Sartre (2.3.4), focalizându-ne mai ales pe cele două versiuni ale inautenticităţii existenţiale, impersonalul „se” (2.3.3.1) şi reaua-credinţă (2.3.4.1), aceasta din urmă, studiată şi în contextul violenţei şi al nihilismului (2.3.4.2) din Caietele pentru o etică.
După concluzii, am abordat mai multe direcţii experimentale, ce provin din laboratorul nostru şi vin în completarea cercetării noastre. Anexa 1 conţine un glosar de concepte existenţiale (care pot uşura înţelegerea termenilor cheie existenţiali), anexa a doua oferă o cronologie existenţială, iar a treia anexă are, de asemenea un rol educativ, oferind nişte scheme cu conceptele fundamentale existenţiale. A patra anexă se ocupă de opera lui Chuck Palahniuk, care se află la confluenţa existenţialismului, nihilismului şi postmodernismului. O paralelă dintre subiectul existenţialist şi cel postmodern găsim în anexa a cincea iar în anexa a şasea vom face o analiză comparativă între Kierkegaard şi Cioran din perspectiva fenomenologiei agoniei. Anexa a şaptea are rolul de a investiga aplicarea metodei diagnozei la filozofii existenţialişti.