Vezi mai multeAndré Scrima poate fi înțeles atât ca o punte între Est și Vest, cât și între trecut și prezent, între fidelitatea confesională și deschiderea spre alteritate, între retragere și profesorat, între teologie și filozofie, între asceză și ctitorie, între monoteismul creștin și cel islamic. Cum ar trebui, așadar, să ne raportăm la un teolog de o asemenea anvergură intelectuală? Din interiorul ortodoxiei i s-ar putea reproșa că este prea „cultural”; din exterior, poate fi considerat prea pravoslavnic. André Scrima reprezintă o provocare atât pentru teologia clasică (ortodoxă, dar și creștină în sens larg), cât și pentru intelectualii așa-ziși „laici”, care abordează spiritualitatea mai mult ca o podoabă culturală. În personalitatea și gândirea părintelui Scrima, contradicțiile aparent ireconciliabile devin coerente.
Gândirea părintelui Scrima poate fi abordată și aprofundată din perspectiva Rugului Aprins, a participării la Conciliul Vatican II, a prezenței și impactului în Beirut și Deir-El-Harf, a dialogului interconfesional și interreligios etc. Totuși, deși anumite accente pot surprinde aspecte esențiale ale personalității sale, Scrima nu poate fi redus la o dimensiune unică. Gândirea sa trebuie cercetată dincolo de aceste manifestări exterioare. Cum personalitatea lui refuză identificări facile, la fel și gândirea sa eludează categorisirile simpliste. În fața ambiguităților operei și personalității sale, ar fi înțelept să adoptăm o atitudine apofatică – nu în sensul unui reducționism, ci, dimpotrivă, ca o deschidere către anumite valențe ce rămân inexprimabile în exterior.
Cartea părintelui Mihai-Iulian Dancă explorează și accentuează tocmai acest aspect inefabil al teologiei lui Scrima, punând în prim-plan o preocupare profundă a părintelui, trasabilă încă din anii ’50 și extrem de relevantă în dialogul dintre confesiunile creștine. La finalul lecturii, realizăm vocația apofatismului, a dialogului și a unității confesionale și religioase la părintele Scrima. Totuși, concluzia cea mai profundă a cărții rămâne aceea că Scrima poate fi înțeles ca un peregrin prin apofatismul unității.