În viaţa şi moartea sa pământească Isus desăvârşeşte ceea ce încercase să trăiască omul cel drept veterotestamentar: existenţa lui nu vrea să fie nimic altceva decât pură slăvire a Tatălui: el nu a venit să facă voinţa sa, ci a tatălui, el nu face cunoscută învăţătura sa, ci a celui care la trimis. Oamenilor le este interzis să poarte toate acele titluri care îi aparțin doar lui Dumnezeu, precum Tată, Învăţător. Spre deosebire de pofta de dominaţie a regilor pământeşti, el imprimă poporului său, prin cuvântul şi exemplul său, faptul că „dorința de a deveni mai mare” nu se poate realiza decât prin umilinţa în pura atitudine a slujirii, coborând până la „ultimul loc".
Suferinţa este strigătoare la cer, dar limbajul ei inaudibil este o rugăciune a creaţiei şi a umanității către Dumnezeu, rezumată în Fiul răstignit. O rugăciune auzită şi înţeleasă în inima lui Dumnezeu. „Cel ce a zidit ochiul, oare nu va vedea?" spune Dumnezeu în Vechiul Legământ. Iar continuarea nu poate fi decât: Eu, cel care permit suferinţa lumii şi, într-un anumit sens, am încorporat-o chiar în creaţie, ar trebui, ca un insensibil, să nu ştiu ce înseamnă aceasta? Puţine cuvinte există în Sfânta Scriptură care să fie mai uluitoare decât cuvântul îndelung răbdătorului lov cu care îi răspunde soţiei sale revoltate: „Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?" (lov 2,10). Acest cuvânt devine complet transparent abia de pe cruce. Dar de acolo unde tot păcatul este strâns împreună şi povara lui este asumată, el are o valabilitate finală. - Hans Urs von Balthasar