See moreDe-a lungul a peste patruzeci de ani de viață literară, António Lobo Antunes și-a construit un spațiu psihogeografic singular, inimitabil, pe care îl scrie și rescrie neîncetat. Romanul Fado Alexandrino, apărut în 1983, este o capodoberă bântuită de declin, culpabilitate și
pesimism istoric, o antiepopee cu accente burlești care demitizează evenimentul cel mai important al istoriei portugheze din secolul XX – Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974.
La zece ani de la sfârșitul războiului colonial, cinci foști combatanți de pe frontul din Mozambic se revăd pentru o noapte de beție într-o cârciumă din Lisabona, iar această întâlnire devine prilej pentru un soi de lungă spovedanie labirintică, polifonică, răscolitoare. Cei patru foști camarazi care se confesează căpitanului lor, unic oficiant al acestei agape, rămân mereu, în poveștile relatate sau monologate interior, soldatul, sublocotenentul, ofițerul de transmisiuni și locotenent-colonelul.
Pentru ei, existența a devenit un simulacru: sunt bântuiți nu numai de trecutul militar, ci și de propriile lașități și iluzii ratate. Revoluția lor a fost una de mucava, de bâlci, un fals simptom de trezire din letargie al unei societăți învinse.
Fado Alexandrino devine astfel cronica unei lumi lipsite de glorie, care trăiește în amăgire, și tocmai juxtapunerea vocilor leagă în modul cel mai neașteptat violența și nostalgia, suferința și deriziunea, cruzimea și vulnerabilitatea.
„Destrămarea tuturor iluziilor este adevăratul final al cărții, dar în subtext figurează și întrebarea dacă tranziția spre normalitate e posibilă după decesul imperiilor și al ideologiilor, în acest peisaj de culori sumbre peste ruinele societăților tradiționale.
Cu precizarea obligatorie că Fado Alexandrino nu este nici o oglindă deformată a societății portugheze într-un deceniu de răscruce, nici o fabulă ficțională despre moartea vechilor ideologii la orizontul încețoșat și imprecis al actualității, și nici măcar o carte despre condiția omului; ci este în primul rând o voce puternică de scriitor cu o excepțională capacitate de a investiga existența noastră prin magia limbajului.“
DINU FLĂMÂND