Străinul, care se rătăcește prin viața ta, nu se află acolo din întâmplare. Pleacă, apoi poate va reveni într-o zi, atunci când te aștepți cel mai puțin. Și dacă-l vei întâlni din nou, asta înseamnă că așa a fost să fie…
Numai că nu m-am întrebat ce va rămâne în urma mea când voi pleca. Poate că ar fi trebuit să mă întreb, măcar când m-am îndepărtat de orașul cu luminile lui palide, sticlind încețoșate uneori, iar luna începuse să-mi șteargă ușor amintirile.
Și într-o zi m-am întors în trecut… Pentru că uneori trebuie să te întorci în trecut ca înspre o oază spre care te îndrepți, după ce ai colindat, însetat, printre colinele deșertului.
La început a fost mai greu… pentru că mi-a lipsit apropierea, ca atunci când oamenii te iau de după umeri sau în brațe, te ating ușor pe unul din brațe, apoi te împing puțin și-ți spun, hei, ce faci tu? Adică apropierea... cineva vorbește cu tine și te atinge ușor pe mână, ca și cum chiar i-ar păsa de tine…
Aici nu există așa ceva. Oamenii se feresc să se apropie prea mult unii de alții. Poate să fi e din cauza a ceea ce s-a întâmplat. S-a șters din amintirea celor de aici apropierea față de ceilalți…