„Cu o poezie ca aceasta nu se poate trișa, ea te aruncă în miezul literaturii dure și autentice dintotdeauna, de la Jack London la Irvine Welsh, vizitându-i, de pe tărâm autohton, pe George-Mihail Zamfirescu sau pe Arghezi... Dacă își va găsi cititorii, n-am nici o îndoială că Federeii va fi o carte despre care se va vorbi și, mai ales, care-i va face pe câțiva să se simtă mai puțin singuri, dăruindu-le ceva ce (în sfârșit!) nu se poate cumpăra sau vinde. O fărâmă de speranță."
Claudiu Komartin
„Poemele orfeline ale lui Nicolae Avram sunt amintiri dintr-o copilărie feroce. Bizar e că rememorarea anilor de cumplită ucenicie din orfelinat e tincturată de o irepresibilă (și în bună măsură masochistă) nostalgie – din când în când, mici epifanii fac ca ființele și obiectele acelei vârste a răului să capete, sub strălucirea blândă a memoriei, irizații stranii și chiar să devină luminoase (până și sângele se coagulează pe fața lui Damian roșcatul, «cel pe care băieții îl puneau să sară / în cap de pe dulap / în balta ivită deodată în dușumea», în «cheaguri luminoase»). E limpede că ce ai sub ochi e descrierea unui imperiu al răului edificat de adolescenți (și detaliul că un anume Cămăraș e declarat «rege al muștelor» nu are cum să nu te ducă cu gândul la copiii malefici ai lui Golding), a căror cruzime pură amintește uneori de atrocitățile comise de trupele de soldați-copii din Somalia. Însă la fel de limpede e că descrierea aceasta, ilustrare a răului, e în același timp și o apărare a lui. Unui personaj ajuns, după anii de orfelinat, șef al unei echipe de constructori la muntele Athos, un călugăr îi pune în brațe o icoană, îl privește în ochi și îi spune: «Ești diavolul. Te iubesc», după care dispare. Pentru Nicolae Avram, lumea aceea era diavolul, și o iubește. Iar cartea de față, firește, e icoana acelei lumi.”
Radu Vancu
„Într-un timp al coșmarizărilor frivole și al evazionismului la irelevanță sub lozinca autentismului, îi sunt recunoscător lui Nicolae Avram pentru poezia lui proaspătă, autentică prin experiență semnificativă și relevantă prin presiune a expresiei. Versurile icnind sau cântând șui și pe muțește, printre ingambamente nemiloase, limba aspră, vie, vernaculară, viziunea mereu focusată pe un foc al infernului asimilat pe nesimțite, toate urzesc un nou jurnal al nefericirii noastre postistorice, imun la zorii oricăror iluzii, hipnotizant.”
Chris Tanasescu
