Ferma de fluturi

Eminescolog reputat și „grămătic”, cum autoironic se definește, cu rezultate excepționale în domeniul semanticii, Rodica Marian e departe de a-și fi dorit să facă o carieră poetică, ba, mai degrabă, pare a se fi neglijat cu bună știință, lăsând timpul să lucreze și așteptând răbdurie ca Poeta să-și împlinească menirea.

Ea face parte din stirpea călătorilor de profesie, aflată într-o neostoită căutare de sine. Ea caută fără încetare locul privilegiat – locul ferit și-atât de aproape de miracol – de unde să-și contemple cu detașare și seninătate parcursul existențial, ori corpul devenit dintr-odată pe cât de străin pe-atât de familiar, ori mulțimea alterilor care o locuiesc și o dispută, și i se pare a-l fi găsit cine știe unde, în lumea largă, la o margine de deșert, într-un cuib de lăstuni, într-un ungher de biserică. Profund reflexivă, rostirea ei se desfășoară molcom, în volute largi, adeseori capricioase, care strâng, sub puterea gândului suveran, revelații, trăiri, fantasme, amintiri livrești ori imagini desprinse din vraja călătoriilor sale – vestigii antice, monumente, mituri și ritualuri exotice. Toate își găsesc firesc un loc în montura poemului de nu se constituie uneori în chiar substanța sa. E un soliloc autentic, poezia Rodicăi Marian, care are o anume solemnitate și a cărui rostire calmă, egală, fermă, plină de înțelepciune, sfârșește prin a cuceri. -- Mircea Petean