Filmul meu de Pintilie
Pintilie era tatăl poveștilor despre toate familiile țării, era dumnezeul necunoscut al fiecărui cartier, era dumnezeul adevărului absolut despre o întreagă națiune.
Ce vedea, aia îți arăta. (Astfel, atât televizorul, cât și ecranul de la cinema erau acum oglinzi, oricât și-ar fi dorit comuniștii ăia să te mintă frumos cu propaganda lor.)
Poveștile lui, povești mici, erau dureroase pentru că nu erau ficțiune.
Erau povești din viață.
Sigur, la orice moment al zilei, undeva, prin țară, era cel puțin unul (de obicei mult mai mulți) căruia viața i se întâmpla exact așa cum spunea Pintilie povestea pe ecran.
Ăsta era marele secret, ingredientul de bază – că, orice spunea, se putea întâmpla oricui, oricând, sau s-a întâmplat deja, sub o formă sau alta.
Marius Pădurean (n. 1983, în Alba Iulia) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Vest din Timișoara, secția Biblioteconomie/Engleză. Ca urmare a câștigării premiului I la Concursul Național de Literatură „Rețeaua Literară”, a publicat romanul Papio (Editura Tracus Arte, 2024), volum distins cu Premiul pentru Debut acordat de Filiala București-Proză a Uniunii Scriitorilor din România, al cărei membru a devenit din 2026. Locuiește în Danemarca.