Florile raului

„L-am descoperit destul de timpuriu pe Baudelaire, pe la cincisprezece ani, după ce trecusem prin infernurile bacoviene și citisem că autorul Plumbului transpune în cheia urâtului românesc algoritmii orgolioaselor spleenuri baudelairiene. Am făcut rost de o ediție (incompletă) din Florile răului în traducerea exemplară lui Al. Philippide și așa a început conviețuirea mea cu Baudelaire. A fost o conviețuire nespus de lungă și nespus de fertilă, pe al cărei parcurs am învățat să privesc spre mine însumi fără ipocrizie: textele baudelairiene sunt un cumplit exercițiu de sinceritate, rostit cu dicția impecabilă a maeștrilor vechi, dar și cu teribila tensiune spre autenticitate a modernilor. De la Baudelaire am învățat de asemenea că adeseori trebuie să-l implori pe Dumnezeu ca să-ți poți privi trupul și sufletul fără scârbă. Iar lecția scârbei de sine, ca și lecția disperării de altfel, e constructivă în cel mai înalt grad, deoarece, anihilându-l pe cel mai odios dintre monștrii noștri interiori (mă refer, desigur, la vanitate), ne redă nouă înșine, conducându-ne spre sinele nostru profund și smulgându-ne din volbura de miraje a Mayei. Peste ani, când am încercat să-mi scriu (în Textele, apoi Arhivele de la Monte Negro) propriul traseu labirintic, m-am descoperit în ipostaza baudelairiană a regelui dintr-o țară ploioasă, prin care — în loc de sânge — circulă apa verde a Lethei. Și m-am înverșunat împotriva acestui magician al plictisului, silindu-mă să fiu totodată cuțit și rană, palmă și obraz, roată și mădular. M-am folosit de arma ridicolului și mi-am luat în râs neputințele, pentru a mă elibera de sinele meu aparent, pentru a-mi smulge toate măștile, sacrificând uneori și bucăți de obraz, în spiritul lecției din Heautontimoroumenos. Și le-am spus pe nume la toți demonii mei sufletești, într-o tentativă de exorcizare la care n-aș fi putut să acced niciodată dacă n-aș fi citit Florile răului. Nevoindu-mă către acea rostire desăvârșită cu care se spune pe sine textul baudelairian și care e semnul demnității noastre și în infern. Iar infernul — știu tot de la Baudelaire — te condamnă la o sinceritate superlativă. De asta este Baudelaire tatăl nostru, al tuturor.”