Vezi mai multeÎn urmă cu exact 30 de ani, în toamna anului 1992, când am pășit pentru prima dată pe holurile Facultății de Istorie a Almei Mater Iasienssis, aveam să-l reîntâlnesc, la cursul de Istorie veche a României, pe profesorul Nicolae Ursulescu, pe care îl cunoscusem înainte de ’89, la Palatul Culturii din Iași, într-o frumoasă seară în care regretatul Nicolae Pușcașu prezenta specialiștilor rezultatele cercetărilor de la Catedrala veche din Iași. Atunci, profesorul care m-a inițiat în cercetarea de teren mi-a spus: dumnealui este cel mai bun cunoscător al culturii Starčevo–Criș, un mare specialist al epocii neolitice din Moldova și un apreciat arheolog. În ochii adolescentului dornic de cunoaștere a rămas imaginea unui om de o aleasă ținută, cu o privire caldă, cu un surâs fermecător, dar mai ales foarte deschis, care discuta cu oricine, inclusiv cu subsemnatul, moment care m-a pus definitiv pe drumul spre arheologie preistorică.
Același om aveam să cunosc și la catedră, dar de data aceasta cu rigurozitatea profesorului și acribia specialistului, dar și cu o căldură patriarhală, pe care o oferea tuturor studenților. Și același profesor, specialist și om a rămas până astăzi, când Magistrul aniversează frumoasa vârstă de optzeci de ani.
Profesorul Nicolae Ursulescu s-a născut la 2 aprilie 1943, la Iași, într-o familie de intelectuali (tatăl, profesor de limba română, mama, profesoară de istorie) care i-au insuflat pasiunea pentru umanioare, îndeosebi pentru istorie, pe care avea s-o slujească până astăzi.
După ce a absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, a urmat, între 1960 și 1965, cursurile Facultății de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, susținând licența sub coordonarea profesorului Mircea Petrescu-Dîmbovița. De altfel, profesorul Mircea Petrescu-Dîmbovița, împreună cu profesorul Marin Dinu, i-au fost mentori în deslușirea tainelor preistoriei și în însușirea metodelor de cercetare arheologică, participând, încă de la începutul reluării cercetărilor arheologice în așezarea eponimă a culturii Cucuteni, în 1961, la săpăturile arheologice atât de pe Cetățuia Cucutenilor, cât și de pe Dâmbu Morii.
Din păcate, chiar dacă media absolvirii facultății i-ar fi permis să obțină un post în orice universitate din țară (își dorea mult la București), a trebuit să aleagă între a fi mai aproape de Iași sau la malul mării, preferând dulcea Bucovină, unde a devenit preparator universitar la Institutul Pedagogic din Suceava, Facultatea de Istorie–Geografie.
A urmat o strălucită carieră universitară, începută la Suceava, ajungând asistent universitar în 1967 și lector în 1972, continuată apoi la Iași, mai întâi, între 1984 și 1989, la Institutul Politehnic „Gh. Asachi” (azi, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi”) și apoi, din 1989 și până în 2008, când s-a pensionat, la universitatea care l-a format, devenind conferențiar universitar, în 1993, și profesor universitar, în 1999, la Facultatea de Istorie.