Vezi mai multeVariaţiunile pentru două piane
Scrise în 1898, Variaţiunile pentru două piane, pe o temă proprie, op.5 constituie încă una din acele lucrări de adolescenţă, uimitoare prin tehnicitatea lor complexă şi impecabilă. Tema, în 5/4 (ceea ce îi conferă o asimetrie binevenită), este înrudită cu tema dominantă a Suitei I pentru orchestră, aşa cum se aude ea în Preludiul la unison Menuetul lent. Pare a fi vorba despre una din obsesiile melodice ale lui Enescu, întrucât profilul melodic în cauză vine dintr-o timpurie Sonată de vioară şi pian, compusă în 1895. Tema ne interesează şi prin anumite inflexiuni ce pot fi apropiate de folclorul românesc, mai ales în zona sa rituală. Variaţiunile propriu-zise se prezintă în grupuri de câte 3 sau 4, având deci delimitări interioare bine precizate. Sensul general este de la simplu la complex, atât în cadrul grupurilor, cât şi global. Culminaţia atinsă către final ne poartă spre încununarea polifonică a lucrării: o fugă, nu foarte întinsă – dar solid construită, dovadă, încă o dată, a predilecţiei autorului pentru virtuţile contrapunctului. Cu toate că reprezintă un pas hotărât în direcţia originalităţii compozitorului, nu pot să ascundă o anumită influenţă directă a Variaţiunile marelui maestru al genului, Johannes Brahms. Ele au fost oferite în primă audiţie la Paris, în anul următor creării lor, de Edouard Risler şi Alfred Cortot, probabil cel mai extraordinar duo al acelei vremi. Pascal Bentoiu - Breviar enescian