"Maeștrii muzicii: Cella Delavrancea" se concentrează pe un singur personaj feminin, și relatează experiențele protagonistei, care se desfășoară pe trei planuri narative distincte: copilăria, adolescența și maturitatea.
Romanul are ca principală temă erosul pe care autoarea îl abordează dintr-o perspectivă filosofică, construind romanul în jurul conceptului de fericire. Titlul romanului face trimitere la tema fundamentală a narațiunii, măiestria muzicală.
Astfel, protagonista pornește în căutarea fericirii personale prin intermediul iubirii pe care o descoperă la vârste diferite. Poveștile de dragoste ale eroinei merg în paralel cu tumultul istoriei și putem regăsi în evenimentele narate din perspectiva subiectivă ecouri ale marilor frământări sociale care survin la începutul secolului XX.
Romanul intersectează trei planuri principale.
Începe cu povestea Cellei Delavrancea până în momentul întâlnirii sale cu Tudor Vianu, reputatul filosof român cu studii la Heidelberg. Apoi, Vianu va începe să povestească în retrospectivă despre tinerețea sa la Heidelberg și revenirea ulterioară în țară. Povestea filosofului care va începe la Heidelberg se va intersecta cu povestea profesorului Heidegger, care va desfășura relații cu Elisabeth Blochmann și Hanna Arendt. Această parte se încheie cu o secvență ce relatează un concert de pian interpretat de Cella Delavrancea, la care participă Martin Heidegger și Hanna Arendt.
Experiențele protagonistei se detașează de realitatea banală, prin viziunea romantică asupra existenței, care idealizează în prima parte a romanului experiențele cotidiene conferindu-le sensuri abstracte.
Narațiunea este relatată din perspectivă extradiegetică, omniscientă. Naratorul redă în stil indirect liber reflecțiile personajelor, dar în maniera unei pastișe a stilului tolstoian, care dezvăluie gândurile și sentimentele personajului cu precizie. Astfel, autoarea se folosește de principiile realismului psihologic pentru a oferi o pastișă a stilului realist, verosimil, într-o interpretare postmodernistă.
Maeștrii muzicii: Cella Delavrancea se concentrează pe scene simboliste ale existenței în anii 1930, oferind descrieri amănunțite. În capitolul în care Cella pleacă în Franța, se pune accentul pe trăirile intime ale protagonistei, pe sensibilitatea sa feminină, nevoia de libertate, de expresie personală, de individualism exacerbat, existând elipse în acțiune. Această parte este filtrată exclusiv prin intermediul conștiinței protagonistei, chiar dacă narațiunea este redată în stil indirect, trăsătură postmodernistă deoarece parodiaza stilul realismului tolstoian.
Romanul evocă problematica politică și istorică, cursul narațiunii fiind influențat în manieră explicită de evenimente istorice precum cele două conflagrații, care determină personajul să călătorească în Franța, și apoi să se reîntoarcă în țară.
Subiectul care se concentează pe Heidegger începe în anii 1918, în timpul vacanțelor și drumețiilor la cabana din Munții Pădurea Neagră, mergând pe firul relatarilor sale din scrisori. Scrisorile către E. Blochmann reconstituie asemenea unor memorii, existența intimă și preocupările personale ale lui Heidegger, cu obiceiurile, plăcerile și bucuriile sale, cu interesele și activitățile cotidiene. Vizitele lui Blochmann vor evolua de la prietenie, la idilă romantică și la dramă erotică în anii 1930.
Ultima parte a romanului se concentrează pe o poveste de dragoste fictivă între reputatul filosof român Tudor Vianu și sora Cellei Delavrancea, Marguerite. Ultima parte a fost construită pornind de la tema unui concert de Rahmaninov, temă care revine apoi ca evocare în cursul poveștii de dragoste.