Iluzia anticomunismului

Raportul unei comisii prezidenţiale scris in 2006 este, ca si vechile rapoarte ale Partidului, rezultatul unui fin echilibru intre date statistice, omagii si demascari. Raportul final numara victime, ii elogiaza pe cei care au rezistat, stie ce e legitim si ce este lipsit de legitimitate in perspectiva unei istorii al carei sens a fost descifrat stiinţific si ii expune maniei opiniei publice pe cei „straini de interesele si aspiraţiile poporului”, interese si aspiraţii pe care pare sa le cunoasca tot atat de precis ca si cadrele de odinioara si pe care, desigur, le reprezinta. Cu ajutorul unui asemenea utilaj mental si lexical, statul roman a reusit sa treaca, identic cu sine, de sub autoritatea abuziva de control a grupului celor 64 sub autoritatea de reglementare a Comisiei Europene.
Dincolo de aspectul sau stiinţific si de scopul sau eminamente politic, ţinta Raportului final este, in final, ambiţioasa: aceea de a scoate comunismul romanesc de pe terenul oricarei dezbateri de societate si de a il aseza, nu inainte de a fi contribuit la legitimarea autoritaţilor politice instituite, in spatiul aseptic si limitat al controversei academice. Pe scurt, o intreprindere stiinţifica a avut obiectivul politic de a transforma comunismul intr-o chestiune nepolitica, in ceva foarte asemanator cu un fenomen natural ce poate fi explicat de specialisti, dar ramane in afara intelegerii marelui public.