Alina Purcaru (n. 1982) a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine din cadrul Universităţii Bucureşti. A lucrat în presa cotidiană şi a publicat constant cronici de carte şi articole în revistele Observator cultural, Dilema veche, Dilemateca, Noua literaturăşi Suplimentul de cultură. A debutat cu volumul de poeme rezistență (Editura Cartea Românească, 2016), este coautoare a romanului colectiv Rubik (Editura Polirom, 2008) şi coordonatoare a două volume colective: Poveşti cu scriitoare şi copii (Editura Polirom, 2014) și 10.000 de semne/Otros 10.000 caracteros (antologie bilingvă de proză românească, în ediție româno-spaniolă, Editura ICR, 2017). A scris și o carte pentru copii, Catrina și marele Domn Somn (cu ilustrații de Mihaela Paraschivu, Editura Cartier, 2017). În prezent, este redactor la revista Observator cultural.
Indigo continuă, cu acuitate sporită şi cu un sound poetic încă şi mai bine individualizat, aventura existenţială şi livrescă din rezistenţă (2016), căutarea unei identităţi feminine sau, pur şi simplu, omeneşti-prea-omeneşti, imaginând şi/sau „scanând” teritorii de dincolo de „visul frumos al oamenilor Xerox”. În plin aflux al teoriilor şi al poeticilor „postumaniste”, Alina Purcaru redescoperă şi reabilitează tandra simplitate a umanului, nostalgia, curajul confesiunii sau necesitatea comuniunii. Ea scrie despre fragilitate, fărâmiţare, (auto)dizolvare ori despre violenţă şi despre „lucrurile dure” ce compun un decor al înstrăinării şi sfâşierii, în care eul, reflectându-se într-un şir de „zeiţe, sclave, sfinte, convertite, fugite, păgâne”, glisează continuu între greutate şi har (în termenii unei Simone Weil). Aici „greutatea/ (...) face timpul să pară timp”, iar rememorarea înseamnă a pătrunde în „noi încăperi izolate cu plută/duhnind a trecut”. Sincronă sintactic cu ritmurile timpului său, poezia Alinei Purcaru se diferenţiază însă de trendul general printr-un accent de gravitate, printr-o tuşă uşor retro sau prin discretul gust estetizant, printr-o sugestie de forţă şi de obstinată „rezistenţă”.
Bianca Burţa-Cernat
Celor cărora li se va părea că poezia Alinei Purcaru poartă, în acest Indigo, multiple platoșe derutant-neologice, le recomand un simplu exercițiu de răbdare. Nu peste mult, acordându-și timp, vor ajunge la un poem din altă lume, profund gestual și contondent în esența lui intimă, la finalul căruia aerul începe să semene „cu ora trei dimineața”. N-am să-l rezum, sensibilitatea, în literatură, e irezumabilă. Dar mi se pare că aici, în această piesă situată undeva către mijlocul cărții, stă magma întregii experiențe pe care Alina Purcaru o condensează și o camuflează. La temperatura ei narativă să topesc abundentele imagini așa zicând lirice și în funcție de curenții ei se deplasează toate plăcile tectonice ale emoției. Mi-e greu să spun cum ar fi arătat volumul fără poemul acesta. E posibil să-și fi găsit, spontan, un alt principiu de coerență afectivă. Ar fi fost, însă, o cu totul altă carte, poate tulburătoare și ea, dar nu decisivă, nu tăioasă, nu organică și vulnerată. Cum e, în toate ale ei, Indigo.
Cosmin Ciotloș