Iubirea schimbă omul, abia trecându-i pragul inimii. Atingerea iubirii schimbă totul în jur, îl cuprinde pe om în întregime, îl face prizonier. Uneori noi ne supunem iubirii. Alteori însă cucerim prin iubirea noastră lumea şi iubirea ne dezvăluie înălţimea duhului!
Patima este cea care îl transformă pe om în rob al iubirii. Patima este umilitoare şi distrugătoare. Patima aduce întuneric şi chinuri, insuflă frică şi pricinuieşte suferinţă. Mulţi poeţi scriu despre aceste „Suferinţe zadarnice ale iubirii” (A. S. Puşkin).
Acelaşi poet recunoaşte despre patimă: „Sufletul este vătămat de tine”. Patima chiar este o vătămare, rănire, înrobire şi, în cele din urmă, o boală a sufletului. Nu există o patimă mai cunoscută decât patima iubirii. În Biblie ea este recunoscută drept „tare”, fiind elogiată de pictori şi poeţi, descrisă în poveşti, romane, poezii. Ea este patima cea mai de preţ pentru om. De dragul ei el este gata să sacrifice totul. Totodată, patima iubirii nu se identifică cu obiectul dorinţei arzătoare, căci toţi însetează după iubire, nu după suferinţe. Toţi oamenii vor să iubească şi să fie iubiţi, aceasta fiind una dintre nevoile de bază ale personalităţii. Cum se întâmplă să râvnească după dragoste şi să ajungă în capcana patimii? În loc de bucurie şi fericire să primească suferinţă, frică, dezamăgire, tristeţe şi deprimare? Vom încerca să găsim răspunsul la aceste întrebări deloc facile.