Un duel, cu toată consideraţia, nu e poveste suavă, doină, baladă sau snoavă, sau basm, ci e o reală şedinţă de partid, unde se dezbate, cu entuziasm, cum să se perceapă, hai să nu fiu perfid, cotizaţia! Şi, cum la astfel de şedinţe, lucrul cel mai important e, în mod real, procesul-verbal, la fel şi eu, acum, vreau să vă informez – cred că deja se vede stilul – cum stă, în această chestie, şpilul.
Cele 140 de palme – vai mie, era să zic epigrame! – pe care ni le-am tras reciproc sunt destule dovezi de curată şi dezinteresată prietenie. În această lume, în care sunt pericole, nu atâtea câte poezii şi articole, mi-am căpătat un MARE AMIC.
Un duel este, într-un sens, un fel de a fi „DOI ÎNTR-UNUL”. De ce să fie, în câmpul literaturii, numai Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Dafnis şi Hloe, Păcală şi Tândală şi nu, în ultimă instanţă, chiar cu înaltă prestanţă, Janet şi Gabi, să moară, de ciudă, toţi scriitorii, epigramiştii şi ştabii!
Nică JANET