Cartea Părintelui Vasile Goje este, mai întâi, un document. Un act testimonial excepțional despre o experiență personală şi colectivă dramatică, ce poate părea incredibilă dacă ne gândim că evenimentele povestite, cu totul ieșite din comun prin încrâncenarea lor, se petreceau nu în siniștrii ani '50, ci tocmai pe când se celebra jubileul celui de-al doilea mileniu creştin, iar neuitatul Papă Ioan Paul al II-lea vizita Bucureştiul.
Un document prețios și de neocolit, adeseori patetic și dramatic, despre regăsirea de sine şi despre recuperarea, anevoioasă și plină de obstacole, a identității de credință greco-catolice a unui om şi a unei comunități.
Este, în acelaşi timp, o mărturie avertisment despre intoleranță și manipulare, despre ură şi partizanat, despre metode maloneste şi precaritate spirituală. O mărturie de visu, trăită şi pătimită, despre situația actuală a Bisericii Române Unite cu Roma şi despre o rană a istoriei şi a conștiinței naționale, care nu se închide atâta vreme cât nu este tratată cu adevăr și justiție, cu bună-credință și civilitate.