Intre cruciati si tatari

Prima jumatate a secolului al XIII-lea a fost, în istoria spaţiului dintre Carpaţi şi Bosfor, o epocă frământată, densă, rapidă şi de o mare bogăţie cromatică.
Acum, Apusul feudal s-a întâlnit cu fastuoasa civilizaţie răsăriteană a Bizanţului decadent, iar popoarele aprige de călăreţi care stăpâneau stepa – cumanii şi ulterior tătarii – au ajuns să interfereze cu lumea sedentară a slavilor aflată într-un proces de diferenţiere socială care era departe de a fi atins deplina structurare. În acest amalgam de influenţe şi contraste, populaţia romanică din Balcani şi de la nord de Dunăre, în pofida unor autonomii regionale de o anume vechime, ici şi colo, a ajuns să se definească mai bine sub raport identitar. Vlahii, acre erau încă prinşi în simbiozele vlaho-bulgară (în Munţii Haemus), vlaho-pecenegă (în Ţara Bârsei) şi vlaho-cumană (în Muntenia), urmau să devină cunoscuţi, nu peste mult timp, ca fiind membrii unor comunităţi proprii, ieşind din indiviziunile în care îi plasaseră mendrele istoriei politice anterioare. Toate aceste comunitătţi au încercat, fiecare în felul ei, după împrejurări, să îşi croiască un destin istoric propriu. Cele care au izbutit, au întemeiat state medievale proprii (Ţara Românească şi Moldova).