Opera lui Rebreanu a pătruns de mult şi definitiv în conştiinţa publicului şi a fost defrişată şi descifrată la toate nivelurile de semnificaţie: de la analiza didactică, din cartea de lectură, până la interpretarea scientistă şi chiar analiză structuralistă. Toţi criticii interbelici s-au pronunţat asupra romanelor Ion, Răscoala sau Pădurea spânzuraţilor, iar timpul nostru a adus şi monografiile (Al. Piru, Lucian Raicu, Al. Săndulescu, Aurel Sasu, Stancu Ilin).
Structura romanului se exprimă precis: există două voci sau „glasuri”, cum decide titulatura capitolelor, exprimări subterane ale instinctului ori ale conştiinţei colective: unul al erosului (libidoul refulat) şi altul al posesiunii pământurilor (glas al puterii şi dominaţiei). Subconştientul nu răspunde decât comenzii sexuale. Existenţa în comun îi impune însă lui Ion ca un imperativ social averea, proprietatea pământurilor. S-a observat, pământul nu e un scop ci un mijloc, dar un mijloc de a se integra comunităţii, celorlalţi care nu admit altă situaţie socială decât posesiunea. Ion rămâne un „intrus”, mereu în afara obştii. Numai pământul i-ar putea acorda această calitate. Atunci trebuie să-l obţină, dar nu-l poate acapara decât sacrificând instinctul erotic încarnat de altcineva decât de fata care „reprezintă” pământurile (adică inconştientul colectiv). Ion are o psihologie scindată, în permanent conflict şi, de aceea, nu „există”, socialmente vorbind, ca om conştientizat, fiind „manipulat” de sub şi supra – EGO-ul individualizant.
Ion, ca fiinţă psihologică, este dislocat între două obsesii succesive, între două voci compensatoare, una a supraconştientului colectiv, alta a subconştientului individual, expresii subterane ale instinctului. Coexistenţa socială îi predictează necesitatea posesiunii pământului. Voinţa de putere, adică de a avea ţarina sa, nu reprezintă decât ambiţia de a se reîncadra mediului, de a fi ca toţi ceilalţi, adică de a se subordona normelor sociale ale supra-egoului.
Ion trăieşte însă într-o lume care pune mai presus de bogăţie sentimentul mândriei, cultul onoarei.
Dedicaţia Celor mulţi umili capătă o nouă îndreptăţire, citită fiind printr-o afirmaţie aşa de justă a lui Ortega Y. Gasset: «Cred că este indiferent dacă un romancier povesteşte viaţa unui croitor sau viaţa unui cuceritor al lumii. Un conţinut de roman e cu atât mai valoros şi mai valabil, cu cât poartă în sine mai multă substanţă de mit, adică e înrădăcinat în tainele, în subconştientul, în religia şi imaginaţia unui popor şi astfel, totodată, în imaginaţia omenirii întregi. Poetul e glasul, e gura celor care tac. Cu cât un poet e mai mare, cu atât e mai mare şi numărul acelora care, în tăcerea lor, vorbesc prin el».
Într-adevăr, autorul este vorbit de cei mulţi umili, pe care îi face să trăiască într-o lume adăugată lumii - AURELIU GOCI