Destinul istoric al poporului lui Israel are pentru noi valoarea și forța unei mărturii revelatoare. Experiența iudaică este în fapt unică, întrucît e o metaforă autentică a unei aspirații duble și antitetice, care pare să anime umanitatea încă de la origini: dorința mimetică și reafirmarea diferențelor. La mijloc se află dintotdeauna violența, fiindcă doi indivizi, la fel ca două popoare, nu pot dori și obține același lucru.
Dar ce aspirații se pot naște într-o societate? Înainte de cucerirea puterii, care este aspirația marilor personalități sau a elitelor, se află nevoia de a identifica propria funcție în interiorul unității de grup și prin construirea ordinii sociale: trebuie ca fiecare să-și afle propriul rol. Această orînduire structurală, spirituală din punct de vedere religios și contingentă din punct de vedere politic și economic, nu ar fi construită însă pe baza voinței majorității, ci a sacrificiului unui inocent, desemnat ca vinovat de grupul dominant. Apare astfel teoria girardiană „a țapului ispășitor”, strîns legată de ipoteza mimetică.