Vezi mai multeStudiul cărţilor Vechiului şi Noului Testament necesită un efort solicitant. Nu cauţi doar – cel puţin ca teolog – să ţi se descopere amănunte şi neclarităţi filologice, ci ai nevoie de dobândirea hranei sprituale. Demersul de a descoperi tainele Sfintelor Scripturi îţi impune asumarea de responsabilitate, transmiterea mesajului dumnezeiesc către lumea aceasta devenind pentru cercetător una din principalele priorităţi. Destinul uman a fost de multe ori modelat profund, Biblia sau Cartea Cărţilor, cum o mai găsim numită prin diverse studii, descoperindu-se a fi într-adevăr o opera a spiritului. Nu mai puţin de trei milenii de istorie, cultură, tradiţiei şi identitate naţională a poporului evreu se desfăşoară în paginile acestei minunate cărţi. În Biblie ni se descoperă inspiraţia şi pronia lui Dumnezeu, zeci de cărţi cu conţinut istoric, dogmatic, ritual, poetic, filosofico-moral. Numele de Biblie a apărut cu aproximaţie pe la jumătatea secolului al II-lea î.d.Hr., provenind din pluralul grecesc Βιβλίον. La începuturi, cuvântul avea sensul de fâşie de papyrus, transformându-se treptat în diminutivul carte.
Prin secolul al V-lea, chiar al IV-lea d.Hr., a luat sfârşit şi redactarea ultimelor cărţi ale Vechiului Testament. De-a lungul secolelor, traducerile au suferit îndreptări, copii şi diverse variante, începând cu versiunile originale redactate în limba ebraică şi trecându-se mai apoi la textul Aramaic – limba vorbită de populaţiile din vremea Mântuitorului Iisus Hristos - folosit de evrei la întoarcerea din robia babilonică. Începând cu secolele VIII – VI d.Hr., un grup de învăţaţi continua traducerea cu atenţie şi redactarea cărţilor scripturistice într-o ebraică târzie numită şi masoretică (masoreth = tradiţie, legătură). Nu suntem departe de vremea (acum aprox. 50 de ani) când majoritatea textelor aramaice sau ebraice ale Vechiului Testament proveneau din copii ale secolelor IX şi X. Masoreticii lucrează la o unificare a cărţilor veterotestamentare, lucru observat în mărturia istoricului Flavius Josephys sau în textele sulurilor din pergament descoperite de ciobanul evreu în pustiul Qumranului, pe ţărmul Mării Moarte în 1947. Oraşul Alexandria din Egipt avea în secolul al III-lea d.Hr. o populaţie numeroasă, alcătuită inclusiv de un număr mare de greci şi evrei, acoperind toate păturile sociale, dintre acestea pătura culturală ce aspira spre cele mai înalte valori spirituale. În consecinţă, aceştia solicită o traducere în limba greacă reprezentativă din acel moment pentru regatul elenistic. Proiectul a fost condus cu succes de Ptolemeu Philadelphul (285 – 246 p.Chr.), care a cerut să fie colectate din bibliotecile preoţilor şi cărturarilor evrei din Ierusalim şi împrejurimi toate manuscrisele ce aveau cuprins scripturistic şi trimise la Alexandria. Bogăţia de manuscrise sacre ajunsă cu ambarcaţiunile pe mare a fost preluată de un grup de 70 de învăţaţi, care au reuşit să ducă la bun sfârşit traducerea lor în greceşte. În felul acesta a apărut Septuaginta (˶a celor şaptezeci˝), indicând astfel numărul traducătorilor. Nu există altă versiune mai de seamă, având fundamentul cel mai bine definit în ce priveşte conţinutul teologic, ca Septuaginta. Rămâne până astăzi reperul de bază al teologilor, filologilor şi, în general, al exegeţilor Vechiului Testament. Au mai existat apoi şi alte traduceri din ebraică în greacă, una din acestea fiind cea de la Veneţia aparţinând unui anonim din secolul al XIV-lea. O altă traducere întâlnită de-a lungul vremurilor de ermineuţi şi cercetătorii Bibliei este cea a lui Akylas din Sinope, o traducere preferată cu preponderenţă de evrei, considerând-o mult mai apropiată de textul ebraic decât de Septuaginta. Akylas a trait în vremea împăratului Hadrian (117 – 138 î.d.Hr.), cel despre care cunoaştem că ar fi deţinut o bogată bibliotecă de suluri din pergament cu diferite scrieri.
Sfântul Ieronim se înscrie pe lista traducătorilor cărţilor Vechiului Testament astfel, în jurul anului 400 d.Hr., acesta traduce textele în limba latină, limbă reprezentativă pentru întreg Imperiu Roman. Nu este de mirare că traducerea latină a lui Ieronim s-a numit Biblia Vulgata (˶în obşte cunoscută˝). Sfântul Ieronim adaugă şi cărţile Noului Testament în Biblia Vulgata, aceasta rămânând prima ediţie ˶integrală˝ a Bibliei până în zilele noastre.