See moreMai stârneşte azi vreun interes ceea ce se numeşte poezia de dragoste? Mai este cât de cât de actualitate tema iubirii, mai poate ea provoca unui cititor ideal, instruit, vreun fior estetic? Judecând după demersul liric al lui Adrian Artene din acest volum, răspunsul la întrebările de mai sus este cu siguranţă afirmativ.
L-am cunoscut pe autor pe vremea când combăteam amândoi la cotidianul de veselă amintire "ZIUA", El lucra - dacă nu mă-şeală memoria - la dificilul departament de investigaţie al ziarului. Şi iată-l acum abordând un şi mai greu "departament": cel al poeticii amorului. Şi - o spun din start - o face dezinvolt, fără inhibiţii, vehicolul fundamental al poemelor sale fiind, de la un capăt la altul al paginilor, sinceritatea. Însă o sinceritate bine strunită tehnic, prin rimă, ritm şi repetiţie lait-motivică: "Mai lasă-mi vreme/ Să întrupez, dintr-un creion şi-o foaie, albe himere!/ Mai lasă-mi vreme,/ Iubito, nu te teme!"
Ca în marile proiecţii eminesciene, iubita lui Artene este şi sfântă şi înger decăzut, deci, în fond, o dovadă vie a existenţei divine: "L-am privit pe Dumnezeu în ochi/ În seara în care-ntâia oare te-am văzut!" De aici provine de fapt întreaga tensiune a acestei poezii, o tensiune între sacralitatea iubirii şi întruparea ei carnală.
Pe scurt: în peisajul atât de variat al liricii româneşti contemporane, Adrian Artene face o figură cu totul aparte: Şi merită, prin acest volum, s-o cunoaşteţi.
Ioan Groşan