Kaddish

Nu atât o carte de poezie, cât o carte despre poezie, volumul lui Radu Vancu este un crez în literatura ca formă de redempțiune prin frumusețe. Sau un kaddish, pentru a folosi conceptul preferat de autor și care, asemenea unei chei de boltă, susține întreaga arhitectură a acestei coborâri în infern. Vorbim aici însă nu neapărat de un infern personal, cât de o experiență colectivă a Răului. Astfel, asumându-și aproape organic tragediile victimelor regimului nazist printr-o suită de avataruri pasagere, scriitura lui Radu Vancu este în căutarea locului geometric al confesiunii diaristice, exercițiilor de admirație aduse acelor „minți luminate distruse de nebunie” și discursului meta ce chestionează mijloacele literare de producere a unei epifanii. Rezultatul este oarecum atipic în comparație cu volumele sale precedente, în sensul în care acest joc al distanțelor focale alternând registre și perspective multiple dau profilul unui discurs polifonic, câteodată îmbrăcând chiar mecanismele teatralității specifice unui cor tragic. Este ca și cum eleganța ritmică a psalmilor, viziunile grotești ale Alcoolurilor lui Apollinaire și versatilitatea stilistică a lui Pascal Quignard și-ar da întâlnire în paginile unui tratat despre cuvinte care nu sunt altceva decât „instrumente de captare a luminii & a frumuseții”. -- Andrei C. Serban


Prin Frânghia înflorită, prin Cantosuri, prin Psalmi, prin Zodia Cancerului sau prin Răul, Kaddish pare că era deja cu mult înainte aici: o „cicatrice luminoasă” (și atroce) acumulând mărturii despre intersecțiile zdrobitoare ale suferinței cu literatura și cu frumusețea. „Scriu pentru ca morții mei să mă iubească mai mult” este gestul pe care poezia lui Radu Vancu îl făcuse de dinainte de Kaddish și pe care îl face acum din nou împreună cu poetul Radnóti Miklós, executat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, împreună cu Fanni Gyarmati, soția care îl găsește și salvează carnetul cu versuri deja îmbibate de corpul și de sângele acestuia, împreună cu secole de literatură hrănite de bunătate și durere care îl precedă. Este gestul prin care poezia lui Radu Vancu descoperă în apropierea utopiei inimii din Psalmi o utopie a gropii comune în care dragostea, moartea și scrisul, necruțător de fragile și invincibile, se întrepătrund și articulează o înălțătoare elegie a umanului, formulată pentru, despre și de către om. -- Andrada Strugaru