Vezi mai multeUn arhitect al luminii
Ca orice bun poet, Antoni Clapés știe că necesitatea care justifică poemul se află de la bun început inclusă în pagina albă. „[C]a și când totul ar depinde de scris” – cum spune și mai bine un vers. Nu trebuie să dovedești legitimitatea poemului, deseori nici nu trebuie să-l introduci cu cine știe ce ritual protocolar, după cum trebuie să te ferești și de toate tentativele de a-l face mai explicit, mai mult de ceea ce el conține ca text. În cazul lui Clapés, lucrurile se complică oarecum, fiindcă se simplifică la extrem. Din diversitatea lumii pe unde poezia poate să-și împingă contactele și curiozitatea, pe el îl interesează mult mai puține aspecte, doar câteva care pendulează între unii poli radicali: vorbire/tăcere; absență/prezență; lumină și umbră; semn și doar iluzia lui; vizibilul și invizibilul; indicibilul și ceea ce poate fi (relativ) spus... adică Poemul; unul degrevat de elemente ornamentale de limbaj, densă materie adunată din câteva cuvinte pe foaia albă, stup de tăceri, vrej de năuceală, variație a unei linii ce ne parvine din întuneric și pare o prelungire a lui...
zgârietura liniei trasate