Vezi mai multe„De ce scriu, de ce scriu așa și nu altfel? Nu pot cunoaște anumite lucruri, anumite locuri în care lucrurile se scriu, se declară, decât scriind, prin intermediul propriului scris, care devine, astfel, producție, independentă de mine, de semne perceptibile, de „semne-interpretante”, cum le spune Peirce: orice interpretare, orice percepere, orice sesizare a unui semn este la rândul ei semn. Trăim într-un continuum, într-o imanență inter-productivă de semne, producem semne ale semnelor, la infinit, „mintea” și „văzul” nu „percep” separat, distinct „realitatea”, ci sunt realitate, participă la ea, fac parte din ea. Or, când scriu, întotdeauna aplicat unui loc, îl fenomenalizez, îl fac semn, particip, altfel spus, la „semioza” realului, interpretez semnele prin semne, producând semne. Scriind, nu fac decât să „materializez” realul: dacă n-aș scrie, n-aș avea în baza a ce să cunosc, adică să particip. Nu cunoaște decât cel care face. Dau drumul la scris, produc realul participând semiotic la producerea lui. Particip la producerea, la semioza productivă a realului prin scris, produc semne-interpretante, dacă n-aș scrie nu aș vedea, nu aș avea ce să văd. Semnele scrisului meu aparțin realului, nu mie. Dar numai eu, pentru mine, le pot produce. Trebuie să scriu. Nu pot să nu scriu. Și scriu direct (de) pe verso, scriu pe partea asta ceea ce simt, tactil, pe partea cealaltă. Pagina e atingere, ecranare, blocare a văzului „natural” pentru a putea spune. Scriu ca să pipăi, ca un orb. Pun pagina ca să nu văd, mă orbesc voluntar ca să pot să simt, să pre‑simt, deci să scriu. Privarea de vizibil ca naștere a dicibilului. Îmi ascund imaginea (mă ascund de imagine) tocmai pentru a putea să produc realul‑imagine, realimaginea.
In general, caut locuri de scris, locuri în care să scriu, locuri despre care să scriu, locuri plecând de la care să scriu, se poate scrie. „Epifanii” ale scrisului, ale trans-scrisului, ale lumii ca scriere permanentă, ale sensului care tocmai se face, se revelează producându-se, constituindu-se și constituind nu doar realitate, ci lume, locuri în care realitatea tocmai se scrie dezvăluindu-se în productivitatea ei neconfiscată, în care scrii, în care scrisul apare, se produce, pentru că se scrie. Locuri de scris, în care ai ce scrie, poți scrie pentru că vezi, pentru că se vede, pentru că ești (în) vedere.
Nu sunt un spectator al artei, nu sunt un consumator de artă, nu contemplu arta, dar lucrez cu toți, mă folosesc de toți. Sau, de fapt, fac, ca toată lumea, toate aceste lucruri care nu fac însă, cu denumirile lor de piață a Ființei, decât să acopere, să mas-cheze genul de trafic ilicit pe care nu se poate să nu-l avem, în realitate, cu arta – dar fără să știm, ca să nu ne-o luăm în cap, să nu cumva să luăm arta în serios. Sub toate aceste denumiri de acoperire, noi facem cu totul altceva. Ce?” (Bogdan Ghiu)