Livrescu

”Livrescu” este una din acele rare cărți care mă enervează când se termină. Pentru că se termină. Și pentru că știi, simți cu acel feeling de cititor care a intrat în carte până la plăsele că atâta este tot. Că după aia nu mai are cum să vină o parte a doua sau ceva. Sau, mă rog, ar putea să vină. Dar ar fi păcat. Pentru că îmi permit cu aroganța-mi funciară pe care o exersez permanent și cu rezultate corespunzătoare să spun că este imposibil să refaci atmosfera aia odată ce am întors și ultima copertă. Imposibil. Și despre câte cărți putem zice asta într-o viață?”
Din articolul "Livrescu, cea mai bună carte de autor român pe care am citit-o în ultima vreme”, de Cristian China Birta

Scris intr-o maniera dificil de categorisit din punct de vedere stilistic, cu accente moderniste inspirat transplantate pe un sanatos trunchi clasic, romanul atrage prin cursivitatea spectaculoasa a intrigii, desfasurata pe o perioada relativ indelungata, ale carei repere temporale sunt facultative, fiind zugravite in tuse amintind de netemeinicia azurelor din gravura. Arta plastica este, de altfel, prezenta pe intreg parcursul romanului printr-unul din personajele principale, cel care alaturi de Livrescu, eroul ce da si numele cartii, obliga cititorul sa asiste admirativ la punerea in scena a unui soi de mit al prieteniei, dar nu in stilul cinematografiei americane, si nici macar al romanului din tara lui John Dos Passos, ci care este mai degraba tratat in nuante donquijotesti. Celelalte teme majore ale filozofiei (timpul, moartea, idealul cvasiirealizabil, dragostea cu multiplele ei fatete) sunt fermecator abordate, originalitatea si pitorescul ideilor despre acestea constituindu-se intr-un remarcabil si rafinat procedeu portretistic, menit sa creioneze alura inconfundabila a fiecarui personaj important al cartii.