See moreEvoluţia Europei între 1895 şi 1941, într-una din cele mai importante cărţi-document ale epocii noastre
„Lumea de ieri“ este Viena şi Europa de dinaintea Primului Război Mondial: o lume sigură, stabilă şi armonioasă, unde libertatea de spirit domnea neştirbită. Lumea în care s-a născut şi a început să scrie, cunoscând celebritatea, Stefan Zweig, în care el a călătorit, s-a îndrăgostit de cultura franceză, a legat mari prietenii intelectuale. Odată cu catastrofa din 1914, lumea aceasta dispare treptat: tronurile se prăbuşesc, ideile se tulbură, o întreagă civilizaţie începe să se scufunde, pentru ca, odată cu venirea lui Hitler la putere, să fie înghiţită de barbaria nazistă.
Presărată cu întâmplări pitoreşti şi poveşti dramatice, populată de personaje celebre ale timpului – Hugo von Hofmannsthal, Rilke, Emile Verhaeren, Romain Rolland, Rodin, Richard Strauss, Tolstoi, Gorki, Benedetto Croce, Bernard Shaw, H.G. Wells, Freud etc. –, plină de farmec şi culoare, cartea lui Zweig exprimă totodată sensul unei vieţi, semnificaţia unei misiuni de scriitor, a unui ideal intelectual. Un ideal care, cel puţin pentru autor – acesta s-a sinucis în 1942, la scurta vreme dupa ce şi-a încheiat cartea –, a devenit absurd în lumea cea nouă, în lumea de azi.
„Când încerc să găsesc o caracterizare succintă pentru anii dinaintea Primului Război Mondial, ani în care am devenit matur, mi se pare că formula cea mai pregnantă ce li se poate aplica este aceea de vârstă de aur a statorniciei. În aproape milenara noastră monarhie austriacă, totul părea să se sprijine pe temelii de granit, statul însuşi fiind chezăşia supremă a acestei trăinicii. [...] Fiecare ştia ce are şi ce i se cuvine, ce este permis şi ce nu. Toate îşi aveau o normă, o măsură şi o pondere precisă. [...] Se trăia bine, se trăia uşor şi fără griji în acea Vienă de altădată. [...] Ura care contrapune o ţară altei ţări, un popor altui popor, un grup altui grup încă nu ţâşnea zilnic din gazete, nu dezbina oamenii şi naţiunile; acel instinct de turmă şi de gloată încă nu devenise atât de monstruos cum e în viaţa publică de azi; libertatea de mişcare a individului trecea drept o condiţie firească a existenţei, lucru ce abia se mai poate concepe astăzi; toleranţa nu era dispreţuită cum e astăzi, ca un semn de slăbiciune şi lipsă de fermitate, ci se afla la loc de cinste ca o forţă etică.“ (Stefan ZWEIG)