Lumea e oricum o idee proasta

Cătălin Lazurca (n. 1973, Timișoara) trăiește la țară, în județul Arad. A publicat poezie și proză: Remix (poezie, 1998, Marineasa), Nu zaeț pagadi (proză scurtă, 2004, Hartmann), Celebrul animal (roman, 2005, Polirom), Răufăcătorul vorbește (Vinea, 2007). A inițiat, alături de alți scriitori, mai multe acțiuni și proiecte literare efemere (revistele Ca și cum, Noul Regim, site-urile Canonul și Brand etc.). Festivalul Discuția secretă e singurul proiect care a rezistat în timp și a devenit itinerant. „Lumea e oricum o idee proastă are în miezul ei un calup de texte apărute inițial într-un volum scos sub pseudonim și într-un tiraj atît de discret încît a ajuns la foarte puțină lume. Cum erau singurele mele texte pe care le reciteam cu bucurie, am intenționat inițial să public o nouă ediție a acelui volum pierdut. Am ajuns pînă la urmă să-l rescriu, în primul rînd trecînd aproape toate poemele la persoana a 3-a, mult mai confortabilă pentru mine și, cred, mai potrivită textelor. Dar și tăind, modificînd și adăugînd pasaje și poeme cu totul noi. Nu știu dacă e o carte nouă, dar o apariție nouă cred că e. Dintr-un fel de superstiție, i-am schimbat și titlul.” Cătălin Lazurca „Doar la ce se vede prin poezie, ca printr-o peliculă, doar la asta îmi mai place să mă uit. În poemele lui Cătălin Lazurca nu îmi pasă ce se întâmplă, oricum nu aş înţelege. Dar textul te ţine pironit cu privirea spre ce se vede dincolo. Şi prin pelicula de text se iveşte sufletul lui ghemuit, fragil până la destrămare, ca orice suflet care se poate vedea puţin la un moment dat. Ghemuit, învăluit în limbaj, cuvinte, fraze, construcţii gramaticale care au sens, dar nu au sens. Pe de altă parte, uite sufletul ăsta ghemuit, care ar trebui să fie complet invizibil. Când citeşti textele, îti dai seama rapid că unde acum apare o stare, altădată ar fi apărut altceva. Se văd gânduri înlocuite, aproape le intuieşti pe cele care lipsesc, pentru că cele care le-au luat locul patinează în gol. Când limbajul patinează, cineva caută sens şi nu găseşte. E o zbatere epuizantă şi textele se înşiră ca o colecţie de erori lăsate în urmă de cel care a comis fapta. Poţi să citeşti ca un detectiv şi să afli tot adevărul, care nu te va încălzi cu nimic. Poeziile lui confirmă doar nişte bănuilei pe care le aveai deja, dar nu le-ai lăsat niciodată să se articuleze.” Liviu Diamandi