Macelul de la Belis

Publicată în 1932, cartea era o replică la ofensiva iredentismului şi şovinismului maghiar. Scrisă cu o maximă obiectivitate, sub forma unui reportaj-anchetă, consultând documente oficiale, presa vremii, precum şi câţiva supravieţuitori ai masacrului, ea propunea imaginea reală a unui agresor care se erija într-o victimă a „conjuraţiei” europene. În anii ’30, România se găsea faţă de Ungaria într-o situaţie aproape similară cu cea de astăzi. Retorica anti românească, la fel de vehementă, cu accente spăimoase, era amiabil receptată din Europa pînă în America. Aurel Gociman a fost unul dintre puţinii intelectuali români care au înţeles în profunzime amploarea iredentismului maghiar, divulgându-1 ca atare. Cartea sa de referinţă rămâne, de altfel, România şi iredentismul maghiar (1934), o extrem de minuţioasă radiografiere a unui fenomen cu o uimitoare forţă de difuziune în cele mai influente cercuri politice şi de presă. Naţionalismul nostru conservator şi romantic, repliat asupra lui însuşi, nu putea ţine piept unui hungarism expansiv şi internaţionalist. Naţionalismul românesc încerca să se afirme prin valori spirituale, hungarismul printr-o doctrină promovată ca politică de stat. Cele două cărţi ale lui Gociman avertizau asupra posibilităţii „Dictatului”, dar, aproape solitare, nu au avut, practic, niciun impact, pentru că se adresau unui public imaginar. În Europa, cel puţin, era imposibil să mai convingi pe cineva de politica loial-europeană a României, din moment ce, să spunem, marele magnat al presei britanice, lordul Rothermere, se lăsa fotografiat în pusta Panonică, în costum naţional maghiar, ori italienii, pur şi simplu execraţi ca popor, în ziarele din Budapesta, curtau guvernul lui Horthy. Orice s-ar spune, şi nu e cazul să intrăm acum în amănunte, în anii ’30 Europa occidentală evolua lamentabil, politic în primul rînd, Julien Benda în celebra carte Trădarea intelectualilor, sau, din altă perspectivă, René Guénon. În România, în anii ’30, când cărţile lui Gociman încercau să sensibilizeze opinia publică, partidele politice se sfâşiau între ele, discreditând orice informaţie cu adevărat alarmantă; ca şi astăzi.