Maine o sa fiu fericit

"E atât de mult din puritatea gnosticilor în versurile lui Gabriel Cărtărescu: din vointa lor de lumină, din dragostea lor pentru bine, din oroarea lor de universul rău croit, din convingerea lor că trupul nu-i ceea ce se vede, că adevăratul corp e interior. ("Ar fi frumos să înţeleg ce se întâmplă / mi-ar plăcea să fiu / pe dinăuntru din nou", spune el undeva.) Că, în cuvintele altui admirabil adolescent gnostic, Rimbaud, "nu suntem în lume, adevărata viaţă e absentă". Nu altceva spune, la tot pasul, Gabriel. Aidoma celor mai puri dintre gnostici, si el simte că se află într-o lume fără substanţă ontologică reală, o lume în care "nimic nu era tridimensional / sau dimensional pur si simplu". Tot ca la ei, şi lumea lui e numai voinţă de puritate ("o lumină cât vreau eu de pură") & de reintrare în adevărata lume - sau de reparare a lumii ăsteia defecte. "Am miere în piept", zice undeva; sau: "dacă observ un gând rău / să-I sugrum până rămâne / fără oxigen", sau: "as imbrăţisa conexiunile rupte / ca să le leg la loc".Debutul lui, realmente extraordinar, atât de neasemănător cu ce scriu colegii lui de generaţie, e asadar documentul unei credinţe absolutiste în poezie - de la care asteaptă nu doar sa-l exprime, ci pur si simplu să repare lumea. (Si e foarte probabil că nici poezia nu mai are atâta credinţă in ea insăsi.)" Radu Vancu