Metacritice

Metacritice – iată, la prima vedere, cel mai străin titlu cu putință de logica sceptic-confesivului și scrupulos-dubitativului Mircea A. Diaconu. Și totuși, lucrurile nu stau decât în aparență astfel: căci „meta-” nu sugerează, în volumul de față, superbia unei priviri teoretizante, care guvernează și cenzurează critica „ordinară” din postura unei ipotetice demiurgii, ci onestitatea recunoașterii propriei situări („localizări”), a faptului că orice critic ne vorbește „de undeva”, că orice comentariu ne angajează și ne testează constant propria conștiință, cu iubirile, rănile, entuziasmele și idiosincraziile ei. De fapt, pentru autorul Metacriticelor nu contează neapărat de unde pleci, și nici măcar unde ajungi – ci, înainte de toate, ce pierzi și ce câștigi pe drum, questa ca atare. Critica literară ca gest fatal autobiografic, ca nexus de dileme morale și ca infinită cascadă de revelații: nu cunosc, în câmpul literaturii române actuale, vreun autor la care conjuncția acestor trei ipostaze să se manifeste mai acut și mai convingător decât în scriitura lui Mircea A. Diaconu.

Andrei TERIAN

În niciuna din cărțile sau articolele sale, Mircea A. Diaconu nu dă curs localismului, dimpotrivă, îi destramă cu luciditate veleitățile și iluziile. Explicită sau implicită, judecata sa de valoare este mereu prezentă, planurile discuției sunt, de regulă, ferm disociate, argumentele se fondează întotdeauna pe contactele directe cu textele, pe intimitatea inspiratoare a lecturii. Și mai intervine în demersul său un factor decisiv: istoricul literar, chiar și criticul uneori, se așează mereu „în preajma conceptelor”, se angajează într-un proces deloc simplu de clarificare teoretică ce se desfășoară simultan cu analiza de text. […] N-aș putea încheia fără a sublinia o dimensiune constitutivă ținutei și scrisului său: dimensiunea morală. Moralitatea pare a fi pentru el, în același timp, program și instinct.

Mircea MARTIN

Oricât dă senzația că se joacă, dimensiunea morală e structurantă în scrisul lui Mircea A. Diaconu. Ceea ce presupune și o recitire a textelor și contextelor. De curând, mi-a vorbit despre cuvintele tari, care i-ar aparține lui Lovinescu, sub care o revistă de tradiție, la care, de altfel, ține, își pune existența: „Cultura e finalitatea tuturor societăților”. Ce ciudat, mi-a spus: Cuvintele îi aparțin într-adevăr lui Lovinescu. Dar Lovinescu rezumă prin ele teoria lui Rădulescu Motru, pe care o combate și o contestă. E un simptom aici? E doar un detaliu? Câte astfel de detalii, duse până în pânzele albe, definesc inerțial cultura română?!

Martin J. ADAMS