Mare si neinfricata este puterea milosteniei. Pentru ca lucrul acesta are multa indrazneala inaintea lui Dumnezeu si, ca si cum ar fi o imparateasa a vietii noastre, asa se inalta de obicei cu mare usurinta spre inaltimile ceresti. Si puterile ingeresti care pazesc portile cerului, daca vad ca milostenia se inalta, deschid portile si celorlalte virtuti, insa daca vad ca nu este milostenie, inchid aceste porti.
Asemenea este puterea milosteniei, ea se arata lucru nemuritor, nestricacios, care niciodata nu poate sa se stinga. In general, toate lucrurile omenesti se risipesc, insa rodul milosteniei ramane mereu nevestejit, fara sa fie impiedicat de nicio greutate in timp. Pentru ca, desi trupul se risipeste, milostenia nu se pierde odata cu viata aceasta, ci merge inaintea trupului ca sa-i pregateasca si sa-i impodobeasca locasul salasluirii, despre care Hristos zice: „In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2). Chiar si dinspre latura aceasta, milostenia este mai inalta decat lucrurile omenesti, este vesnica si netrecatoare, trasatura pe care n-o are niciunul dintre lucrurile lumesti. Pentru ca, daca pomenesti de frumusete, aceasta se vestejeste prin boala si se pierde impreuna cu batranetea. Daca amintesti de stapanire, si aceasta de multe ori se schimba. Daca vorbesti despre bogatie sau despre orice altceva dintre lucrurile stralucitoare si slavite ale prezentei vieti, acest bun atunci acest bun i-a parasit pe oameni in timp ce inca erau in viata sau cand au murit i-a lasat goi si pustii. Rodul dreptatii nu este insa astfel! Nu se pierde odata cu trecerea vremii, nu este intrerupt prin moarte, ci devine inca mai sigur, atunci cand pluteste spre acel tarm neinviforat.