Mișcarea Oastea Domnului în perioada comunistă
Prezenta carte dedicată mișcării religioase Oastea Domnului din România în anii regimului comunist și a rolului avut de Traian Dorz, reprezintă o contribuție esențială la istoriografia ortodoxiei românești postbelice. Prin analiza temeinică a arhivelor CNSAS, a mărturiilor contemporane și a operei religioase a lui Traian Dorz, autoarea reușește să dezvăluie mecanismele extrem de fine ale rezistenței spirituale, într-un context de represiune ateistă sistematică.
Volumul facilitează nu doar o explorare aprofundată a tezaurului spiritual al Oastei Domnului și a personalității lui Traian Dorz, ci invită fiecare cititor – specialist sau simplu lector – să mediteze asupra credinței biruitoare în confruntarea cu obscuritatea totalitară, subliniind că, dincolo de toate vicisitudinile istoriei, încrederea în pronia divină a rămas ca o flacără nestinsă în conștiința neamului românesc.
Lector univ. dr. Radu ROMÎNAȘU
Cartea „Mișcarea Oastea Domnului în perioada comunistă” este rodul unor îndelungate cercetări în arhivele Securității și o lectură indispensabilă pentru toți cei care doresc să înțeleagă istoria celei mai importante mișcări de trezire spirituală apărute în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Persecutată de autoritățile comuniste, privită adesea cu suspiciune și chiar cu ostilitate de o parte a conducerii bisericești, Oastea Domnului a reușit să transforme profund viața a sute de mii de oameni prin asumarea sinceră și trăirea autentică a mesajului Evangheliei. Recomandăm această carte, care reprezintă cercetarea doctorală a autoarei, pentru bogăția informațiilor inedite extrase din arhivele Securității și pentru imaginea complexă pe care o oferă asupra persecuțiilor suferite de membrii Oastei Domnului în perioada comunistă, cu un accent aparte asupra rolului pe care l-a avut Traian Dorz.
Editorul
[Traian Dorz] Este anchetat și bătut cu cruzime, iar starea sa interioară percepe o ușoară abandonare divină:
„Mă zvârcoleam în toate felurile. Mă strângeam ghem, cu genunchii la gură. Îmi strângeam fălcile, ca să nu strig, să nu gem, să nu urlu de dureri. Mă tăvăleam pe prici, apoi pe jos. Și nu se mai făcea ziuă, ca să vină cineva. Auzeam cocoșii departe cântând. Auzeam ceasul din turnul bisericii din centrul orașului, auzeam cucuvăile țipând din toate părțile… Dar nu auzeam nici o mișcare de om. Crezui că voi muri și îmi fu teamă de moarte. Nu mă simțeam în stare să mor așa. Mă zvârcoleam și gemeam, cu lacrimi, în durerile pe care le credeam cele mai mari din lume: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ai milă de mine, dacă-mi iei viața, iartă-mă mai întâi. Nu-Ți mai cer nimic, dacă îmi iei viața, decât să mă ierți mai întâi. Și apoi ia-mi viața în clipa asta, aici!” (pag. 156)