Vezi mai multeO carte, asemenea unei scrisori, spunea Orhan Pamuk într-un roman de excepție – Mă Numesc Roșu – nu comunică doar prin cuvinte. Poți intra în dialog cu ea atingându-i paginile, răsfoindu-le, chiar mirosindu-le. Cu o carte de istorie situația este și mai complicată pentru că, spre deosebire de un roman, vocea din spatele cuvintelor nu este numai a autorului, ci și a nenumăratelor personaje care apar, mai des sau mai rar, în paginile lucrării în cauză. Iar a transforma voci disparate într-un „cor”, care să ofere cititorilor o privire coerentă asupra unei perioade din trecut constituie o provocare nu tocmai ușor de depășit. Dificultatea este cu atât mai mare când subiectul ales și regiunea în discuție par să fie foarte exotice…
S-ar putea pune întrebarea de ce o carte cu un asemenea subiect ar interesa pe un pasionat de istorie din România? Răspunsul poate conține o multitudine de argumente, dar am să mă limitez la două: analizând felul în care morlacii au reușit să supraviețuiască și să își păstreze identitatea la hotarul dintre imperii putem înțelege ceva mai bine și istoria medievală românească. În plus, nenumăratele situații – unele foarte spectaculoase sau contradictorii – cuprinse de documentele aduse în discuție ne arată, dacă mai era nevoie, că o pagină interesantă de istorie poate fi scrisă nu numai despre Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Andrea Gritti sau Suleyman Magnificul, ci și despre Milja Popović, Hector Pasqualigo, Gregor Radiech, Filippo Bragadin sau eminul otoman din Skradin. Fără a se revendica explicit de la școala microistoriei, cartea Danei Caciur ne oferă o cale de înțelegere a felului în care personaje „mărunte” au influențat, de multe ori decisiv politica „marilor actori” precum sultanul și marele vizir sau dogele și Senatul Veneției.