„nu mă doare nimic doar lipsesc“ e un debut întârziat pe nedrept – şi asta se vede din maturitatea scriiturii, din siguranţa tăieturilor de cotidian şi din inteligenţa procesării lor imaginative. Căci Marius Lăzărescu nu-i dintre biografiştii care doar consemnează, ci dintre cei care folosesc pragul notaţiei realiste pentru un salt în intensitatea imaginativă, în devianţa fantezistă. Ce-i drept, şi el se teme să fie prea ”serios”, taie gravităţile şi o întoarce mereu spre o linie de frivolitate, tratîndu-se (şi tratînd totul) cu ironie salvatoare. Ironia lui e, însă, un conservant: de tandreţe, de melancolie, ba chiar şi de ceva focoşenii senzuale pe jumătate jucăuşe, pe jumătate sentimentale. Un uşor teribilism de paradă, un vag histrionism de faţadă, tentaţii ludice şi sarcastice sunt, însă, doar paravane pentru o melancolie cu fond existenţial.
Al. Cistelecan
Un volum cu asemenea titlu ar putea vesti un poet blestemat venit prea târziu, dacă titlul nu ar fi o inteligentă şi melancolică auto-ironie. Prin contrast, intertitlurile dezvăluie o poftă ludică şi o luciditate de excepţie. Dar nota aparte este dată de nenumăratele voci din interiorul poeziei: ironică, tristă, muşcătoare şi critică. Scriitorul ştie perfect ce se întâmplă în fabricile de poezie ale momentului şi este capabil să paştizeze-parodieze multiple reţete. Tonul general al prozodiei este unul retro, în timp ce substanţa este stringent actuală. Rezultă o formulă poetică mereu surprinzătoare, nesăţioasă în setea de rostire. Marius Lăzărescu poetizează ca un şuvoi în care fiecare picătură reflectă soarele altfel.
Felix Nicolau