O iubire platonica

„Atunci când, după trei ani, m-am întâlnit întâmplător cu Marina la Cascada Urlătoarea, am ştiut ce lipsea: TESTUL SUPREM. Eu eram cu prietena iar ea cu un grup de tineri şi-am observat că n-avea verighetă. Privirile ni s-au intersectat pentru o fracţiune de secundă, apoi a mea a lunecat peste ea ca şi cum ar fi făcut parte din peisaj, liniştită şi anesteziantă, aşa cum mă-nvăţase Schultz! Dac-aş transforma-n cuvinte schimbul acela scurt de priviri, iată care ar fi:
Ea: Bună! Ce mai faci?
Eu: Te cunosc de undeva?
Ploaia torenţială ce s-a prăvălit peste noi părea undeva departe – în sufletul meu era linişte şi soare! Am fugit împreună cu prietena prin pădure, spre camera noastră din Buşteni, îns’ am ajuns leoarcă.
– Ea era la cascadă. Marina! am spus, senin.
Prietena a sărit ca arsă:
– De ce nu mi-ai spus acolo?
– Pentru ce?
– M-aş fi uitat mai bine la ea!
– Crede-mă, n-ai fi avut ce vedea!...
Nu după mult timp, Marina mi-a trimis o vedere:
După trei ani, din nou la Costineşti. Marea, cu valurile înspumate, îmi răscoleşte amintirile! Din păcate, la munte aceste amintiri se şterg şi nu mai rămâne loc nici de BUNĂ ZIUA!”