O viață de om – așa cum a fost: Spre înseninare - Volumul 3
“A scrie o autobiografie – și m-am gândit deseori la aceasta – mi-a părut, până la urmă, un lucru jenant și impiu. Cu ce drept amesteci oameni pe care i-ai prins printr-o singură latură, într-un anume moment și a căror amintire, în legătură cu atâtea altele, a putut fi deformată de timp? Oameni care n-au avut o iață publică și care nu sunt deci datori ca în fiecare clipă să stea cu înfățișarea, cu gândul, cu fapta lor înaintea acelei opinii publice care știe așa de puțin totdeauna și judecă așa de mult și așa de tăios, creând ea, alături de omul care a fost, unul care corespunde neștiinței și adesea invidiei și răutății sale?
Dacă vorbești de oamenii încă vii – și ce repede ne trecem ca niște umbre triste pe ecranul veșniciei! – atingi lucruri care-i dor – și de ce ai adăugat la durerile pe care trebuie să le cauzezi alte dureri pe care nu ți le cere nicio datorie, nu le pretinde măcar un interes care să se poată mărturisi. Atingi și lucruri bune din viața lor, al căror farmec dispare îndată ce-l află și alții. Oricum, ei ar avea un drept să te oprească. Ei, străinii. Dar ce să spun de aceia de la care vin și de aceia care au stat lângă mine, au trăit cu mine, de aceia care au plecat de la mine? Față de oricine te-a iubit datoreşti cea mai desăvârșită discreție: acestea sunt lucruri care nu se scot în piață.” Nicolae Iorga