Din niciunul dintre romanele de pana acum ale lui Paul Eugen Banciu nu lipsesc trimiterile, mai mult sau mai putin voalate, la propriul destin, fie ca e vorba despre oameni si evenimente, fie ca se refera la momentul, locurile si imprejurarile in care acestea din urma s-au petrecut. Insa, niciunul dintre ele nu este atat de transparent autobiografic, precumOastea singuratica*. Consemnarea cu maxima fidelitate a unor secvente din existenta privata a scriitorului intr-o partitura epica ampla, in care, evident, viata bate imaginatia, il transforma pe protagonistul cartii, Alexandru Panait, dintr-un virtual alter ego, in dublura literara, foarte putin fictiva, a omului Paul Eugen Banciu; un substitut, un cascador al carui fel de a gandi si de a actiona se identifica suta la suta cu profilul creatorului sau. Redactor la o nenumita revista de provincie, director al unei biblioteci judetene, cu importante responsabilitati la nivel national, autor a patru scenarii devenite filme de succes si al altora, mult mai numeroase, pastrate ”la sertar”, membru in structurile de conducere ale Uniunii Scriitorilor si, mai cu seama, semnatar al unor rubrici de eseistica si al unor volume de notorietate, distinse cu numeroase premii locale si nationale, Alexandru Panait are toate datele traseului parcurs de cel care, acum, la varsta solara a senectutii, precum Caius Iulis Cezar, vorbeste despre sine la persoana a treia. Retras, spre tarziul fiintei, in casa de la munte, unde isi asuma, dupa un sir nesfarsit de suferinte si incercari-limita de ordin medical, ”singuratatea calauzei ce merge cu cativa pasi inaintea celorlalti”, intr-o recluziune deliberata si purificatoare, scriitorul-protagonist pare a strabate etapa edenica a existentei sale. Povestea are sapte parti, intitulate cu nume de personaje deloc greu de identificat in cv-ul lui Paul Eugen Banciu: Alexandru, Andrei, Melania, Amalia, Raul, Lia. E o suma de figuri emblematice dintr-un destin cat o saptamana biblica, ”a opta zi” fiind, intr-un singular gest revendicativ, chiar o partitura cinematografica integrala: Orhidee in lumina lunii.
Cuprinsa intre momentul publicarii primei carti si acela al amurgului, naratiunea acopera doua epoci istorice: ultimele decenii ale epocii de aur, cu tarele ei ideologice si cu necrutatoarea cenzura culturala, si anii de dupa Revolutia din Decembrie. Ele insumeaza aproape o jumatate de veac de netulburata credinta in propria vocatie creatoare, de suisuri si coborasuri, de victorii si abandonuri neasteptate, de trairi intense si contexte nefavorabile peste care autorul/protagonistul a trecut intr-un mars deloc triumfal, dar cu tenacitate si o putere de a supravietui intrutotul remarcabile. O jumatate de secol plina de bucurii si uitari, de impliniri si esecuri, de momente de glorie si clipe de izolare trista, pe scurt: de ”ipostaze ale trecerii prin lume”, alaturi de oameni inrolati aproape fara stirea lor, in marea Oaste singuratica: ”Toti suntem niste pustnici, niste singuratici… Suntem o oaste a singuraticilor, care se privesc unii pe altii, ca niste straini, se recunosc, stiu numele, dar in sufletul lor se simt extrem de singuri, ca intr-un pat, noaptea, in vis…” Asezat pe o convingere indeleabila a autorului – ”refuz ideea de fictiune, pentru ca totul e trait candva” -, Oastea singuratica este o autobiografie neromantata, dar literaturizata, scrisa din perspectiva maturitatii romancierului.
Atitudinea fata de subiectele propriilor confesiuni nu este, cum ne-am fi asteptat, nici pe departe una vindicativa, destinata sa plateasca polite cine stie cui, sa scoata la lumina dedesubturi mizerabile si/sau sa devoaleze amanunte prea rar ajunse la cunostinta publicului. Frustrarile nu au consistenta unor angoase, iar nemultumirile (inclusiv cele legate de alienarile si neputintele senectutii) tin mai degraba de fluxurile si refluxurile vietii decat de tentatia de a-i incrimina pe cei din jur cu scopul de a se infatisa pe sine intr-o lumina favorabila. Similar se petrec lucrurile si cu tusele meditative, care au imprimat, in timp, o nota cu totul aparte prozei lui Paul Eugen Banciu. Redutabil eseist, cu o viziune enciclopedica, el sustine constructia narativa cu ample incursiuni culturale si numeroase pagini de reflectie intelectuala si filosofica, nuantate de comentarii si revelatii apartinand fie vocii auctoriale, fie vreunuia dintre personaje. Ceea ce, desigur, mareste gradul de dificultate a lecturii, dar si ofera satisfactia unei ”calatorii paralele” in timp si spatiu, a receptarii pe multiple planuri a experientei existentiale pe care Oastea singuratica o transmite. Din unghi estetic, experimentul e cum nu se poate mai interesant, Paul Eugen Banciu facand parte din categoria scriitorilor pentru care, pe langa vocatie si har, literatura inseamna mult mai mult decat o transcriere/transpunere/inventie a realitatii: e un mod ofensiv de a se apara ori ataca, de a fi, simultan asediat si asediator. De a trai cu intensitate fiecare clipa si de a supravietui pana dincolo de bariera vremii si a vremurilor.