Să fie Omphalion un centru al lumii, o piatră sub care își întinde aripa îngerul morții sau Divinitatea însăși, cea care cheamă sufletele înapoi, în esența lor, rupându-le brutal de materialitate când vine vremea?
Să fie Omphalion universul prin care călătorește spiritul neliniștit al artistului, un loc în care se poate așeza ca pe o piatră magică pentru a-și pune sub lupă propria viață sau un loc din care își poate vedea viața ca pe un film?
Și aș spune că Omphalionul lui Mihai Eugen Marinescu pare a fi personajul care joacă toate rolurile, concepe filmul, este actor și regizor, dar reprezintă și un loc care se extinde și, uneori, se comprimă în spațiu și-n timp pentru a cuprinde țelul ascuns al călătoriei omului (autorului) în propria-i viață.
Poate nu întâmplător cartea autobiografică de față începe cu un vis premonitoriu, pe care intuitiv autorul îl împlinește, descriindu-și cu umor cea mai critică perioadă a vieții sale, suferința cauzată de acel Covid teribil, care secera oamenii la începutul Pandemiei, în anul 2020. Din acest punct de vedere, el reușește să puncteze un moment istoric al vieții pe Pământ, Pandemia de Covid, și frământările artistului lovit de boală.
Ironia și autoironia par a fi mijloacele literare sau, mai bine spus, expresiile emoționale de care se folosește Mihai Eugen Marinescu pentru a descrie universul propriei existențe, mai ales în momentele tragice sau în cele tensionate. El pare să confirme că „acela care râde de el însuși, are de cine să râdă toată viața”, realizând o alchimie robustă a râsului cu plânsul, a luminii cu întunericul, a vieții cu spaima de moarte, a copilăriei cu bătrânețea etc...