See moreDe la o epocă la alta, în istoria filosofică se schimbă dominantele, ceea ce nu este puţin, dar între „secvenţe”, mai tare este continuitatea. Dominantă reconstrucţia ontologică în „epoca veche”, nici chiar Parmenides, logicianul ei, n-o presupunea ca operaţiune în sine. În succesiunea sa, „neoeleatismele” pluraliste erau încercări de metafizică. Tot asemenea, ontologia platoniciană („doctrina ideilor”) era îndreptată metafizic.
Când se „sfârşeşte” epoca veche şi începe aceea clasică, în istoria greacă, nu este la fel de lesne de determinat, trecerea făcându-se treptat, evaluativ, cel puţin cultural. Socrate este moment de răscruce, nu însă şi de ruptură, între el şi Protagoras relaţia fiind de complementaritate, dacă îndoiala şi „măsura” erau solidare în ideea critică.