Cu mulţi ani în urmă, am început o explorare plină de ardoare a mării lirice argheziene. Timp de trei ani, am străbătut‑o în lung şi în lat, am coborât în adâncurile ei. Apoi, firul cercetărilor s‑a întrerupt. Între timp – în vara anului 1955 –, l‑am întâlnit pe Poet, o singură dată, într‑o dimineaţă, la mare. Eram încă atât de tânăr, şi consideram încă cu atâta umilinţă scrisul meu ca fiind nevrednic de a se alcătui într‑o „operă”, şi de a sta măcar alături de o operă precum aceea a Poetului, încât n‑am îndrăznit să‑i vorbesc despre incursiunile pline de o riguroasă fervoare în universul său imaginar. Mai târziu, a fost prea târziu.
„Cuvântul operă asociat aceluia de Arghezi l-ar fi făcut, cu ani în urmă, pe venerabilul patriarh al poeziei române din acest secol să profereze câteva din grelele-i ocări binecunoscute. El care, atunci când a fost să aleagă o titulatură generală la ediţia de autor însumând lucrările sale dintr-o viaţă, a renunţat la aceea „falnică şi infatuată de «Opere»”, preferând-o pe aceea mai modestă de „Scrieri”, ar fi opus poate un veto titlului de pe frontispiciul cărţii noastre.” (fragment din carte)