Așa cum întâiul legiuitor atenian, Dracon, și-a impus legile „nu (…) cu cerneală, ci cu sânge” (Demandes), tot așa a procedat și ideologia comunistă, prin marii și, mult mai grav, prin micii ei lideri, acolo unde a găsit sol pentru rădăcini, culminând la noi cu „Experimentul Pitești”. Nu degeaba, de altfel, mintea zboară automat de la substantivul propriu Dracon și derivații lui comuni la veleitățile marelui înger căzut din Rai, care de atunci luptă cu Dumnezeu pentru supremație.
Reflecții bogate pe această temă, transpuse într-un roman reușit, găsim din plin în tomul de față, în care absolut nevinovatul profesor de filosofie Nicolae Rezeanu, întors dintr-o Franță unde lucrurile se precipitau în România, aliată a Axei inițial și, prin urmare, aparent mai liniștită, cade brusc în plasa strategicei insecte. Dezumanizarea, surprinsă pas cu pas în cele mai mici detalii, este tulburătoare și, vorba autorului (dar nu numai…), de neimaginat din afară, însă și mai cutremurătoare poate fi întoarcerea la umanitate. Mai este ea posibilă, acolo unde firul de ață al vieții nu s-a rupt sub greutatea hălcilor de carne sângerândă care rămân dintr-un om torturat din pură plăcere?
Răspunsul, după părerea mea, sau măcar unul dintre ele poate fi aflat din filele volumului Păianjenul roșu.