Păpuşile lui Alexandru Gheţie par culese din toate colţurile vieţii, conform unei estetici funcţionale „între iubire şi spălatul la bideu”. Imaginile sunt diverse: o poetică metaforică, dar mai ales vizuală. Mental vizuală, căci mare parte din peisaje sunt viziuni, iar viziunile sunt puternic infuzate de ingrediente culturale. Însă impresia care m-a marcat după lectură este intensitatea simţirii. Căci poetul scrie despre dragoste şi singurătate, despre inabordabila, dar şi sufocanta Milena. Disperare, dorinţă şi plictis simulate, minimalism casnic amestecat cu o tensiune incandescentă. Un poet care rămâne tăios şi în plictis nu e puţin lucru! Pentru că plictisul derivă din imperfecţiunea şi delăsările lumii. De unde şi poemele scrise în variante, aşa cum îşi picta Cezanne peisajele montane. Lumea trebuie refăcută şi rerefăcută cu ajutorul poeziei. Singura cale de mântuire din înmuierea globală.
* Felix Nicolau
Gesticulaţiile subiectului – mixajul de melancolie şi ironie dau nota acestui biografism caracteristic poeziei româneşti de la optzecişti încoace, dar fără a deborda printr-o tematică „de nişă” sau abuz de cultism precum la generaţia invocată – Alexandru Gheţie scrie deocamdată pe o singură temă, cea mai veche şi esenţială – dragostea de femeie, de viaţă, de text etc. Vorbim de un autor sensibil şi care se străduieşte să pară dur, fără a reuşi mai mult decât un scrâşnet efemer, căci în poemele sale tandreţea şi tonul uşor afectat deţin controlul asupra emisiei pentru a-l implica astfel şi pe cititor. Trebuie să fii surd să nu vibrezi la textele care îşi fărâmiţează personajul în bileţele de hârtie, jucându-şi sentimentele la o „ruletă rusească” a unei rubrici matrimoniale – o caracterologie ad-hoc a speţei feminine pentru a obţine dubla deschidere a sensului, deziderat atins de o poezie ostentativ aplecată asupra plăcerii textuale: „am ciopârţit toate femeile şi a apărut ea / un amestec de carne oase lacrimi ţâţe / un ceva plăsmuit practic din mine”.
* Liviu Ofileanu