Într-o epocă în care succesul pastoral este măsurat în vizibilitate, Părintele Proclu a ales rodirea nevăzută. Într-o vreme a strategiilor, el a ales lacrima. Într-o lume grăbită, el a ales să stea. Și această alegere îl face, astăzi, mai actual ca oricând.
Înțeleg acum că sfințenia nu este o excepție spectaculoasă, ci o fidelitate tăcută dusă până la capăt. Părintele Proclu nu a schimbat lumea prin gesturi mari, ci prin rămânere. Prin rămânerea în adevăr. Prin rămânerea în durere fără resentiment. Prin rămânerea în Dumnezeu atunci când nimic nu mai era ușor.
Această carte nu este un monument ridicat memoriei lui, ci o spovedanie a mea înaintea lui Dumnezeu și a cititorului. O recunoaștere a faptului că am primit mult și că sunt dator să nu risipesc. Că am fost martor al unei vieți care nu se mai întâlnește ușor și că sunt chemat să dau mărturie, nu despre un om perfect, ci despre un om adevărat.
Părintele Proclu Nicău nu a fost doar un om bun, ci un om care a ars. Ars de rugăciune, ars de grija pentru suflete, ars de o iubire care nu cerea nimic și nu se apăra pe sine. A ars încet, fără flacără vizibilă, ca o candelă lăsată în altar după ce biserica s-a golit. Și poate tocmai de aceea plecarea lui a fost atât de dureroasă: pentru că ne-am dat seama că ne-am încălzit ani de zile la o lumină pe care nu am știut să o prețuim pe deplin.
Pr. Nicolae Nicău