Note discrete de recviem se strecoara in Pathetica lui Ioan Marginean. Poetul insusi sintetizeaza foarte bine tonul poeziei sale: „Paginile acestei carti / asemeni unei viori sugrumate”. Caci Pathetica, ce pare o suma de „priviri urcate pe ceturi”, sta sub semnul amenintator al unui „asfintit cat o mantie rosie”. Dar iata traseul gandului poetului, traseu jalonat foarte expresiv de-a lungul cartii: cand moartea sta peste lume „ca o pasare impaiata”, cand „oglinzile crapa” si „cimitirul latra”, cand lumina soarelui e „mai subtire, mai lunga” ca niciodata, cand se indeparteaza de tine „pieptul si inima unde gaseai adapost”, cand „orasul spintecat se inalta la cer” si chiar „crasma din colt isi ia zborul”, cand ambulantele aduc „disperarile impachetate ca niste cadouri”, atunci nu mai este de niciun folos faptul ca ai citit „toate tratatele despre plans”. Atunci, „rest mie insumi”, „ca o pasare abandonata pe un camp”, poetul se simte in propria-i viata „ca un oaspete speriat in toamna”. Pentru a iesi din starea asta deprimanta, el vede o singura solutie: „Invata / sa-ti amintesti totul”. Si atunci o sa-ti visezi sufletul „ca pe un rau plin cu pesti”. Iar daca o sa vezi, zice poetul, care e si preot, ca „padurea si-a facut in jurul ei biserica”, intrebarea „Si pe urma ce?” nu mai inspaimanta, caci atunci „toate se umplu de lumina”. Foarte pe scurt, cred eu ca aceste lucruri doreste sa le spuna Ioan Marginean cititorului in aceasta frumoasa carte de poezie. Iar daca, in timp ce parcurgeti paginile, versurile, ascultati Sonata nr. 8 (Pathetica), de Beethoven, intelesurile poemelor se insenineaza.
Ion Muresan