Nebun, da, sunt nebun! Dar, lume, dacă N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă, Ţi s-ar usca şi ramuri, şi tulpină De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină. Şi-ai fi de tot comună şi banală, Şi viaţa ţi-ar fi searbădă şi goală, Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii De n-ar muri în locul lor nebunii. (Demostene Andronescu, Nebunul)
Demostene Andronescu, astăzi octogenar, rămâne una dintre vocile lirice cele mai pure şi mai reprezentative ale închisorilor politice din România. Volumul Peisaj lăuntric, ajuns acum la a treia ediţie, este testamentul liric al unei vieţi mucenicite, dar şi filă din testamentul unei generaţii fără noroc (cartea e închinată, de altfel, “Generaţiei mele de Don Quijoţi striviţi de prea marele lor vis”). O poezie care se mişcă între suferinţă (“Moarte provizorie”) şi iertare (“Încheiere”), între omeneasca “Îndoială” (a se vedea poezia cu acest titlu, dedicată lui V. Voiculescu) şi credinţa în numele căreia merită să mori: Credinţa mea, sporită strop cu strop,/ O-nscriu ca pe-un inel de foc pe zare,/ Iar taina ca pe-o umbră mi-o îngrop/ La temelia lumii viitoare (“Testament”).