Vezi mai multeDin paradigma suprarealistă, Valentin Iacob reţine, mai ales, credinţa în forţa dominatoare a visului şi jocul gândirii pe deplin libere care caută o logică a lucrurilor de dincolo de această lume. La rigoare, textele lui Valentin Iacob sunt în descendența primei opere a suprarealismului, Câmpurile magnetice, scrisă de André Breton şi Philippe Soupault, în 1921, a viziunii lui Aragon din Un val de vise, dar, mai cu seamă, a ideilor din Al doilea Manifest al suprarealismului […]. Dacă în poezia noastră de azi se regăseşte o paradigmă suprarealistă bine constituită, în timp, prin Urmuz, Geo Bogza, Gellu Naum, Gherasim Luca, C. Tonegaru, Saşa Pană, Ilarie Voronca, D. Trost, Virgil Teodorescu, Geo Dumitrescu, Virgil Carianopol, în proza contemporană asociată stilistic şi tematic suprarealismului, Planeta-Femeie e printre puţinele repere importante.
Ioan Holban
Primit, la debut, cu brațele deschise de critica de întâmpinare (Alexandru Cistelecan, Dumitru Chioaru, Sorin Preda, Nicolae Prelipceanu, Iulian Boldea, Alex Ștefănescu), răsfățat de precursori iluștri (Ana Blandiana, Cezar Baltag, Doina Uricariu) și adoptat fără rezerve de colegii de generație (Traian T. Coșovei, Marian Drăghici, Horia Gârbea, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Ioan Groșan etc.), plasat în ultimii ani într-un nedrept con de umbră de critica mai tânără, ajunsă la putere în revistele literare-fanion, poetul-matematician și matematicianul-poet Valentin Iacob revine în forță, cu un roman de-o imaginație debordantă, prelucrând în chip original o temă universală – „mitul călătorului”, cu o scriere ce-l plasează, afirm cu profundă convingere, în proximitatea lui Saint-Exupéry și Calvino. Avem de-a face cu o operă demnă de raftul întâi al literaturii române contemporane.
George Volceanov